La sfârșitul clasei a douăsprezecea, am ales și eu, ca mulți dintre colegii mei, să plec să studiez în străinătate. Dacă majoritatea știau însă din primăvară care va fi destinul lor în următorii ani, eu am aflat abia la sfârșitul lui septembrie unde voi studia datorită faptului că, în Germania, selecția studenților pentru medicină se face prin august și rezultatele sunt anunțate la mai multe date: la începutul și la sfârșitul lui septembrie și mai apoi prin octombrie. E destul de complicat de explicat sistemul lor de selecție și admitere la această facultate (am stat de prin aprilie-mai cu ochii în site-ul de aplicații, un fel de UCAS mult mai alambicat din care la început cu greu am înțeles ceva), așa că nu voi intra în detalii. Întrucât am primit și o bursă DAAD, trebuia sa fiu la sfârșitul lunii septembrie la o întâlnire la Berlin. Și, într-un final, cu o zi înaintea plecării, am primit rezultatul oficial: am fost acceptată să studiez medicina la RWTH Aachen. Bun, o treabă rezolvată! Măcar știam și eu unde voi studia!
Ajunsă în Aachen, alte probleme: toate căminele aveau locurile rezervate, căci numai studenții la medicină primesc rezultatele așa târziu, ceilalți având timp să se hotărască în legătură cu viitoarea cazare. Așa că, timp de câteva zile, a urmat un frecuș continuu prin oraș, vizitând diferite apartamente, încercând să conving proprietarii că sunt o persoană de treabă, în care pot avea încredere… o perioadă bună nu am găsit nimic, căci se pare că tânărul student întârziat din motive birocratice are șanse mici să se integreze în comunitate… Din fericire, totul s-a rezolvat… românește: niște cunoștințe au ceva rude în Aachen, care știau pe altcineva și lanțul slăbiciunilor a funcționat în favoarea mea. În paranteză fie spus, am aflat acum câteva zile de la niște colege din Germania că ele au aplicat în iulie-august pentru un loc în cămin și l-au primit binemersi. Curios e că și eu am aplicat cam în același timp și nu am primit niciun răspuns nici acum. Oare să fie legat de faptul că vin din România?!)
În octombrie au început și cursurile. Înțelegeam limba și materia fără probleme, însă, când trebuia să socializez, era jale: nu pricepeam mai nimic din ceea ce discutau colegii mei între ei. Nu am mai avut niciodată un astfel de sentiment, să mă simt efectiv incapabilă să spun ceva, să înțeleg ce se discută. Eu sunt o persoană vorbăreață (uneori poate prea) și energică, dar am descoperit că pot deveni introvertită și nesigură în lipsa unui instrument cu ajutorul căruia să mă pot exprima. Nu am depășit nici acum întru totul dificultățile de comunicare cu colegii mei germani, deși măcar în acest moment înțeleg tot ce se vorbește în jurul meu și pot să mă exprim cu o anumită ușurință. Totuși, nu sunt eu însămi în totalitate. Am observat, în tot timpul ăsta, cât de puțin m-au pregătit cursurile de germană de la școală pentru discuțiile pe care le avem zi de zi despre cursuri, despre noi înșine, despre ceea ce vedem, trăim și simțim. Realitatea lingvistică e fundamental diferită de frazele standard pe care le papagaliceam la școală, deși am făcut germană mai bine de 8 ani înainte de a veni aici, mi-am luat un atestat de cunoaștere a limbii și am fost plecată în mai multe proiecte în Germania și Austria! Și totuși, a durat un semestru până să reușesc să mă exprim coerent!
Lunile care au urmat nu au fost ușoare, dar am trăit niște experiențe care m-au învățat să mă integrez. Ar fi fost mult mai comod să rămân acasă, unde aveam tot ce îmi trebuia (plus doi părinți și un frate medici, deci bine integrați în sistem!), dar mă bucur că nu am făcut-o. Nu numai sistemul universitar și de predare este diferit, dar și cultura și modul oamenilor de a se comporta. Aș vrea, în special, să contrazic părerea generală că toți nemții sunt închiși și necomunicativi și că nu îți poți face prieteni printre ei. În cea mai mare măsură, depinde de tine și de disponibilitatea ta de a te face văzut sau, mai pe românește, de a te băga în seamă. Ce am constat din proprie experiență este că inițial sunt un pic sceptici, dar apoi, după ce le-am arătat ce știu și ce pot, au început să mai lase garda jos.
Nu vreau să se creadă că a fost mereu simplu. Nu mi-a fost neapărat ușor la examene și chiar m-am întrebat la un moment dat dacă nu ar fi fost mai inteligent să rămân acasă și să nu mă complic atâta. Dar acum nu îmi pare rău. Probabil că semestrul următor o să mai am iar momente de îndoială, dar de acum nu poate fi decât mai bine. Am trecut de primul hop. Și mă bucur că am avut, am și voi avea încă parte de alte experiențe, că văd altceva. În plus, ador Aachenul, un oraș relativ mic, cochet, un centru universitar prestigios, cu o mulțime de posibilități de petrecere a timpului liber și care se află la granița cu Belgia și Olanda, astfel încât imediat poți ajunge dintr-o țară în alta. Și ce mi se pare fabulos la multe dintre țările din Vest (inclusiv aici) este faptul că pun la dispoziție pentru studenți numeroase facilități. Fiecare primește un fel de card pentru a călători gratuit în regiunea în care se află centrul universitar de care aparține cu autobuzul și trenul. Plus ore de fitness și acces la diverse dotări gratuit!
Taxele la universități variază în jurul câtorva sute de euro, dar eu zic că merită. Am făcut multe ore de practică și seminarii în acest semestru și laboratorele sunt foarte bine dotate: fiecare student avea două miscroscoape, propriile preparate, toate informațiile de care avea nevoie pentru a învăța cât mai bine. Profesorii au fost mereu extrem de deschiși și la ei nu există întrebări pe care să le considere stupide. Totul trebuie lămurit și înțeles, așa că seminariile se defășoară mereu sub forma unui dialog. Mărturisesc că încă trăiesc cu sentimentul că nu e bine să întreb prea mult, fiindcă profesorul se va uita urât la mine și îmi va spune să gândesc mai întâi și apoi să vorbesc…
Ina Mitu este studentă în anul I la RWTH Aachen Faculty of Medicine, Germania
Grafică de Virgil Horghidan
