boém [At: SAHIA, N. 66 / V: bohem / E: fr bohème] 1-2 sm Persoană (mai ales artist) care duce o viață neregulată, neconformă conveniențelor sociale.
Mai există astăzi boemi adevărați sau suntem supuși uniformizării totale, atât de dorite pe vremea comunismului? O uniformizare care, de fapt, s-a dorit dintotdeauna, însă mereu au existat proscriși, renegați, prigoniții, ciudați. În același timp, în ziua de azi, stridența, voit sau nu, a ajuns mai răspândită decât oricând. Există aceleași pretenții de a nu fi provincial, același bovarism, dar care, în final, conferă mai multă conformism. Dorința de a epata este în mod natural vie în atâtea persoane, mai ales în cele de vârsta mea (chiar premisa acestui articol și modul în care e dezvoltată confirmă acest lucru), dar nu mi se pare că ne mai distingem real prin ceva sau că, cel puțin, se mai distinge cineva în artă.
De la boemii din Montmartre la crearea esteticii capitalizate de astăzi
Parisul are celebra reputație de a fi centrul revoluției boeme, aici cultivându-se de-a lungul multor epoci excentricitatea. Idealizați pentru libertatea lor, criticați pentru extravaganță, boemii erau astfel văzuți în secolul XIX de către Balzac: „Acest cuvânt boem vă spune totul. Boemul nu are nimic și trăiește din tot ce are. Speranța este religia lui, credința în sine este codul său, caritatea se spune că este bugetul său. Toți acești tineri sunt mai mari decât nenorocirea lor, sub avere, dar mai presus de destin.”
Deci de la aceste persoane care trăiau din dorința de a șoca societatea prin personalitatea și zdrențele lor, s-a ajuns la frumosul trend, ușor de digerat, prezent încă din anii 2000, inspirat el însuși de la moda anilor 60-70, pe care îl numim astăzi boho-chic. Moda festivalurilor Glastonbury și apoi Coachella, cu exces de franjuri, rochii florale dezlânate, cu elemente împrumutate din toate culturile exotice și atitudini nomadice a fost foarte ușor acceptată de burghezie și, odată cu ea, pretenția de a se arăta că ești o persoană spirituală, liberă, deci non-burgheză („free-thinkers at the weekend, but bankers Monday to Friday”). De aici remarcile la vederea unui tânăr mai visător sau mai neatent: „Ah, el? Dar e un boem.”, iar cuvântul a căpătat aceasta nuanță filistină.
Ce (mai) înseamnă să fii azi boem?
Mai există astăzi elemente revoluționare în artă? Dacă de la începutul secolului XIX au apărut întrebări cu privire la limitele care îngrădesc arta (interogații, de altfel, previzibile, având în vedere curentele artistice de atunci), spre final, artiștii prezentau o lume „fracturată, în descompunere, îngrozitoare, deprimantă, goală și, în cele din urmă, de neînțeles”, așa cum se observă în Ţipătul (1893) lui Munch sau în Domnișoarele din Avignon (1907) de Picasso. Pionieri ai curentului „Artă de șoc” au fost Marcel Duchamp cu lucrarea Fântână (1916), care reprezenta un pisoar, distanțând arta de estetici, și Andy Warhol cu cele 32 de cutii de supă Campbell (1962) care distanța arta de tradiție prin eliminarea statutului de unicitate al obiectului, înlocuindu-l cu obiecte des întâlnite. Aceștia pot fi numiți revoluționari autentici, dar „blânzi”, căci există și o altă categorie, care comite sacrilegii necugetate ale omeniei, de la defecație în conserve (ulterior vândute cu 185.000 de lire bucata), la o pereche de cercei făcută din fetuși liofilizați sau la acte de canibalism. Vulgaritatea și dorința de a șoca cu orice preț ale acestei mișcări sunt apărate de susținătorii ei pentru că îi tulbură pe așa-zișii cunoscători de artă, pe „ipocriții mulțumiți de sine” și pentru că în revolta lor denaturată ar exista mesaje sociale importante. Alte exemple demne de amintit ar fi tablourile minimaliste, vândute cu milioane, acele pânze goale, puritane, cu ocazionale pătrate și linii fără alt rost decât financiar. Sau poate Banksy cu încercările sale de a aduce la cunoștință probleme sociale prin mesajele operelor sale, însă mesajele atât sociale, cât și politice au devenit perfect obișnuite și chiar așteptate în arta contemporană. Cum Oscar Wilde a susținut că un artist încetează să mai fie creator când caută să satisfacă publicul, ei mai pot fi numiți astfel? Nu, dar aceștia nici nu caută neapărat să satisfacă publicul, ci doar așteptările de a prezenta ceva nou, ceva suficient de tulburător încât sa poată fi o știre, să poată genera o conversație, dar niciun simțământ spiritual. E greu de spus în acest caz că arta mai poate fi o sustragere din realitate sau măcar ceva indispensabil pentru creator, ci, mai curând, o încercare desuetă de supraviețuire în contextul actual.
Această „poluare culturală” extrem de profitabilă a abrutizat nonconformismul, el transformându-se în noul conformism. Cum s-ar mai putea în acest context ca în viața de toate zilele, în societatea contemporană să mai existe tineri zbuciumați care caută să se diferențieze de ceilalți? Căci dacă noul conformism înseamnă a sfida, a epata, ce mai rămâne astăzi de contestat? Sau ce mai rămâne unic, special, specific unui singur grup sau unei persoane în momentul în care chiar și cele mai obscure nișe ajung capitalizate ca ultime tendințe? Și dacă ar exista astfel de oameni, unde ar trăi? Dacă până înainte de 1990 era posibilă o existență relativ nomadă în orașe (nu în societatea românească neapărat), adică se putea trăi de la o zi la alta fără o ocupație, azi este imposibilă, întrucât suntem dependenți de tot ce e contemporan, iar o refacere în mediul rural este nerealizabilă, căci viața boemilor în afara orașelor ar fi lipsită de sens.
Pare că există o dorință de mărginire în efemeritate, o aspirație diletantă de integrare completă în vremelnicie, care, de altfel, e normală – nu toată lumea preferă o viață ascetă, de hoinăreală sau de vagabondaj și e perfect firesc să ne integrăm în societate și să trăim în confort, dar nu să fim înghițiți de ea. Sau să ne simțim datori să fim înghițiți de ea, să trăim cu gândul că astfel este normal.
Apa este udă și alte adevăruri
Mai există forme de diferențiere de ceilalți? Cred că un boem contemporan începe prin a-și închide telefonul, prin a se îndepărta de mediul online, de orice fel de tehnologie. Un cvasi-paradox, neconformitatea de azi este întoarcerea la conformitatea trecută. Și un exemplu perfect capabil de aceste cerințe, poate radical, dar nu mai puțin valid ar fi comunitatea Amish, care își rezumă traiul la munca manuală și la o viață rurală.
Cel mai comun obiect astăzi, ce ne leagă cu fire de nylon de care continuăm să ne împiedicăm, este telefonul, o necesitate a secolului nostru. De vreme ce un boem este o persoană care are o viață dezordonată, fără timp pentru rețele sociale, cu o existență pribeagă, cu restricții voluntare, în fapt, liberă și fără responsabilități, cum ar putea el să fie urmărit prin telefonul său de ceilalți? Totuși, astăzi „bunul simț” cere să ai telefon și să fii la curent cu tot ce se întâmplă. Ce postează și ne trimit prietenii și colegii, ce mai gândesc „vedetele” momentul sau pur și simplu ce meme-uri și trenduri apar peste noapte. Din afară ar părea că suntem avizi de momente, de clipe care mai târziu devin irelevante. Și atunci, dincolo de divertisment, de ce acordăm importanță unor imagini trecătoare? Desigur, există argumentul că mediul online ne este necesar și chiar folositor, aspect care este valabil chiar excluzând situația actuală, a pandemiei, căci trebuie să participăm sau să comunicăm cumva, dar este, de asemenea, un fapt universal știut că orice aspect al progresului impliă nu doar avantaje. Nonconformismul dorit astăzi poate fi realizat prin respingerea tehnologiei, dar și a culturii de masă, a mainstream-ului. Căci mainstream-ul a devenit subsumat vieții noastre: consumăm o cultură fadă continuu, iar această expunere neîntreruptă ne modelează perceperea realității nefavorabil sau, cel puțin, ne globalizează. Dacă „apariția televiziunii a distrus universul liniar al civilizației mecanice, inspirat de modelul gutenbergian, restabilind un fel de unitate tribală, ca o așezare primitivă”, cum observa Umberto Eco, în prezent, lipsa de discernământ și superficialitatea nu mai sunt surprinzătoare, ci contribuie la această uniformizare aproape totală.
„A fost odată mass-media, și ei erau răi, desigur, și exista și o parte vinovată. Apoi au fost vocile virtuoase care i-au acuzat pe criminali. Iar Arta (ah, ce noroc!) a oferit alternative, pentru cei care nu erau prizonieri ai mass-media. Ei bine, totul s-a terminat. Trebuie să începem de la început, întrebându-ne reciproc ce se întâmplă.”, spunea același Umberto Eco, în volumul Călătorii în hiper-realitate. E adevărat, cultura a fost mereu o căutare, o formă de cunoaștere și creativitate în interiorul unor modele, implicând interesul pentru formare, pentru rezolvarea tuturor problemelor cunoscute de om, un etalon al celor mai îndrăznețe gânduri și întrebări puse de om, doar ca în prezent să nu ne mai punem întrebări și să nu mai judecăm apartenența noastră la această viziune. Societatea de azi a anulat individualitatea, ceea ce constituie o problemă reală. Desigur, nu cer întoarcerea la feudalism și nici nu vreau să susțin prea bine cunoscutul discurs despre cum „tinerii din ziua de azi etc. etc” (sincer, acest aspect transgresează vârstele), însă trebuie să recunoaștem că uităm daunele sub filtre sau că ne acordăm prea multă indulgență când ne pierdem orele pe telefon și că notificările ne distrag atenția constant.
Ce vrem? Autonomie și control asupra a ce consumăm. Când? Imediat după ce terminăm serialul.
Deși conștientizăm aceste aspecte și încercăm să rămânem autonomi, originali, noi înșine, adeseori suntem dominați de slăbiciunile noastre. Acu atât mai mult cu cât, într-o societate de consum există mai mulți oameni care profită de mecanismele psihologiei umane decât oameni care înțeleg mecanismele propriului psihic. E de înțeles, așadar, ușurința cu care ne pierdem, conștient sau inconștient, într-o atitudine superficială, frivolă. Oricât de stoic am rezista pentru un timp, subconștientul este afectat à la Dilema socială. Eu însămi câte gânduri de independență am avut, terminate cu ore nesfârșite petrecute pe instagram, pe youtube, pe fb în conversații de conveniență, sterile! „M-am uitat cu luare aminte la toate lucrările care se fac sub soare și iată: totul este deșertăciune și vânare de vânt”, spune Ecleziastul. Ar fi cazul, așadar, să nu ne îngrijorăm? Faptul că nu mai întâlnim oameni refractari, care să nu accepte compromisul social, care să trăiască în răspăr, ar trebui să ne liniștească sau să ne neliniștească? Ne aflăm cu adevărat în meta-modernitate dacă ne limităm de bunăvoie la ceea ce ne oferă tehnologia și cultura de masă sau doar ne mințim frumos când afirmăm că trăim în era posibilităților aproape nelimitate? Dificil de spus. Dar, cu siguranță, a fi boem astăzi nu e deloc un lucru facil. Poate că boemul zilelor noastre este cel care se desprinde de imperativele sociale ale consumerismului și trăiește o pasiune autentică, dar câți o pot face, câți resping latura invazivă a realității și presiunile ei normative?
*Maria Contaș este elevă în clasa a XII-a la Colegiul Național Iași.
Foto: Alina Sava
