Poate cel mai popular mit în care ne place să credem este cel al superiorității intelectului în fața instinctului. Instinctul, cel care e mereu acolo să ne amintească slăbiciunile și care ne leagă de celelalte ființe vii la nivel fundamental, cel ce dizolvă statutul social, genul, rasa, este totodată responsabil pentru dezumanizarea celor ce se lasă ghidați în totalitate de el. În condiții obișnuite, intelectul reușește să țină instinctul încorsetat, îl obligă să aibă doar rolul personajului secundar în marea aventură a existenței umane. Dar ce se întâmplă când omul trebuie să acționeze în condiții excepționale, când normalitatea e pulverizată de pericol și de nesiguranță? Desfășurându-se într-o lume aproape apocaliptică, în care brutalitatea unei dictaturi dezumanizează și produce reacții de o violență extremă, acțiunea romanului Karinei Sainz Borgo La Caracas va fi mereu noapte reușește să creeze scenariul credibil în care nevoia de a supraviețui devine singura miză, iar umanitatea este abandonată în bălți de sânge și printre cartușe de gloanțe goale.
În orașul acela în care nu se întâmpla nimic ne luptam pentru un loc în care să murim.
Romanul se constituie sub forma mărturisirii pe care o face Adelaida Falcón, care, la vârsta de treizeci și opt de ani, simte că a murit odată cu mama ei, pe care o îngroapă în pământul unei patrii imposibil de recunoscut, în țărâna unei patrii și a unui oraș ce nu mai păreau a aparține venezuelienilor, ci Comandantului și Fiilor Revoluției, fricii și morții. Teroarea și moartea deveniseră umbra fiecărui lucru și a fiecărui gest, omogenizându-se cu ceea ce le fusese odată opus: viața însăși. Adelaida Falcón moare în momentul în care decide să riște și să își asume o altă identitate, singura modalitate de a încerca să evadeze din infern, să plece. Departe și definitiv, chiar dacă asta presupune să înșele încrederea altcuiva – a unei persoane care însă trăiește într-o țară liberă și nu cunoaște nici teama, nici disperarea. Moartea mamei e, așadar, pentru ea evenimentul ce rupe firavele legături cu țara din care nu mai rămăsese nimic altceva decât niște oameni disperați, abrutizați și o sărăcie care îi condamnă la moarte și dezumanizare pe cei care nu sprijină regimul.
Oamenii se îmbolnăveau și mureau la fel de repede precum își pierdeau mințile.
Odată cu transformarea zilei în seară, Adelaida trebuie să se întoarcă acasă, deși ar fi dorit să rămână să-și păzească mama, știind că la lăsarea nopții hoții aveau să-i pradă mormântul. Acasă are surpriza de a găsi trei femei îmbrăcate în tricouri roșii pe care erau imprimați ochii amenințători ai Comandantului, care îi confiscaseră locuința cu scopul de a o transforma în depozit pentru mâncarea primită de la Guvern, resurse infinit de valoroase vândute la prețuri de contrabandă celor care-și permiteau să nu moară de foame. Dacă rațiunea ține sub control instinctul, legile sunt cele menite să împiedice într-o societate civilizată manifestarea răului. Dar când anarhia se instalează și valorile sunt inversate, monștrii mânați de posibilitatea exercitării brutale a forței ies la suprafață de sub carapacea omului plin de resentimente și de dorința de putere. Printre creaturile care răsar din smârcurile regimului se numără și mareșala, una dintre cele trei femei cu care Adelaida are de-a face, posesoarea gradului maxim în acea armată de mizerie și violență care se abătuse peste oraș, cea care atunci când tânăra încearcă să-și recupereze cărțile din apartament se dezlănțuie ca o adevărată Erinie, distrugând cu furie volumele, semnul diferenței dintre ele, lăsând-o inconștientă după ce o lovește violent cu pistolul în cap. Și dacă rana fizică se va închide treptat, cealaltă, provocată de felul în care realitatea cunoscută până cu ceva timp în urmă își iese din matcă transformându-se într-un adevărat infern, nu se va vindeca niciodată, chiar dacă singura dorință a Adelaidei este să plece și să nu mai privească niciodată către noapte fără margini ce s-a abătut asupra Caracasului. Căci doar în infern e posibil ca trupul mort al unei vecine, pe care îl târăști la un tomberon în flăcări, să se transforme în biletul (doar dus) către libertate și către siguranța unui trai într-o țară normală. În infern și în Venezuela sub dictatura Comandantului, acolo unde oricând moartea e mereu pe punctul de a te înhăța. Gratis și fără a face niciun efort. Iar viața valorează mai puțin decât un bilet la o coridă.
Ca să supraviețuim am ajuns să facem lucruri pe care nu ne-am fi închipuit vreodată că le vom face: să-i prăduim pe ceilalți sau să tăcem, să sărim la gâtul lor sau să ne ferim privirea.
Pe parcursul romanului Karina Sainz Borgo alternează realitatea terifiantă și grotescă a prezentului în care trăiește Adelaida Falcón cu secvențe din copilăria petrecută alături de mama ei în Ocumera anilor `80, un loc în care timpul fusese prea leneș pentru a ajunge din urmă prezentul, lăsând sătucul aflat la doar două ore de Caracas suspendat într-o pace și liniște străine capitalei înecate în sângele celor ce își doreau libertate. Unul dintre cele mai cutremurătoare momente, de o inocență ce se opune conștientizării ulterioare a realității mi s-a părut cel în care Adelaida își amintește cum la vârsta de zece ani, chiar de ziua ei, a devenit văduvă, după ce s-a îndrăgostit de imaginea unui soldat mort în revolta socială – fotografie de pe prima pagină a cotidianului „El Nacional”, ziarul cumpărat zilnic de mama ei. Prin alternarea prezentului cu aceste episoade rememorate, scriitoarea obligă cititorul să conștientizeze treptat, asemenea Adelaidei, gravitatea situației din Caracas, cancerul care crescuse până la apogeu în toți anii de corupție și de opresiune.
Această țară metisă și stranie. Frumoasă cu tot cu psihopatiile ei. Generoasă în frumusețe și violență, două dintre cele mai abundente avuții naționale. Rezultatul final este această națiune construită pe canelurile propriilor contradicții, o felie tectonică a unui personaj gata să se prăbușească peste propriii locuitori.
În romanul Karinei Sainz Borgo moartea revendică multiple realități, asociindu-și adjectivul „prim”, ea fiind un prim personaj al romanului, prima iubire a Adelaidei, prima experiență care o obligă să-și regândească relația cu mama, dar și cu sine. Abia prezența lui Santiago în viața ei face ca nevoia de revoltă a omului să conteste morții ultimul cuvânt. Pe lângă a oferi imaginea concretă a brutalității care stă la baza oricărei dictaturi, Santiago, fratele celei mai bune prietene a Adelaidei, fost deținut politic în închisorile de drept comun, subliniază una dintre temele principale ale cărții – necesitatea omului de a se împotrivi absurdității și violenței de care este înconjurat. Cei care știu că vor fi omorâți de Fiii Revoluției și totuși ies în stradă să-și facă vocile auzite (asemenea lui Santiago), Adelaida însăși, care în ciuda fiecărei lovituri pe care o primește nu cedează, nu consideră că a renunța e o opțiune, toți acești oameni sunt dovada faptului că spiritul reușește să supraviețuiască doar prin revoltă – chiar dacă a protesta, a se împotrivi înseamnă pentru mulți a sfârși cu o gaură în gât sau în cap, a fi schilodiți în închisori, a privi (încă) triumfătorii ochii ai Comandantului pe tricourile roșii ale călăilor.
Lumea reală era în stradă și mă copleșea forța ei absurdă. Viața de zi cu zi se reducea la a privi, a tăcea mâlc, în timp ce unii erau ridicați și duși la închisoare sau poate chiar la moarte. Noi rămâneam în viață, împietriți ca niște statui, dar în viață.
Unul dintre aspectele care impresionează în La Caracas va fi mereu noapte este stilul Karinei Sainz Borgo. Predomină frazele scurte, tăioase, de o maximă densitate și profunzime, al căror ecou continuă să vibreze în conștiința cititorului mult după ce se termină romanul: Ne retezau de la rădăcina. Ne omorau ca pe câini; La fel ca ea, și eu eram moartă. Ea era în pământ, eu eram pe pământ.
Adelaida moare încă o dată atunci când, la treizeci și opt de ani, iese din coconul Adelaidei Falcón, devenind Aurora Peralta. Între supraviețuire și sacrificiu este pus semnul egal, iar Adelaida își plătește biletul către libertate renunțând la sine și la vechea identitate.
Eram și propria-mi mamă, și propiru-mi copil. Opera miraculoasă a unui gest de disperare.
La Caracas va fi mereu noapte conține, așadar, mărturia unei femei care a asistat la toate schimbările la față ale Venezuelei și a făcut tot ce i-a stat în putință pentru a supraviețui, iar povestea ei este dovada incontestabilă a ororilor unei lumi în care oamenii ajung să se ucidă între ei pentru a putea visa în continuare la lumina soarelui și a libertății, deși în Caracasul Karinei Sainz Borgo rămâne mereu noapte.
*Ioana Crega, redactor Alecart, este elevă în clasa XI-a, științe, la Colegiul Național Iași. Anul acesta, a fost invitată ca jurnalist cultural la Festivalul Internațional „Poezia e la Bistrița”.
