Universul halucinant al lui Truman Capote în viziunea Irinei Popescu Boieru

Un spectacol atent lucrat, elaborat fără a epata, mizând pe inducerea unei stări hipnotice prin care să se realizeze saltul problematizant, pe glisarea dinspre realitatea propriu-zisă spre realitățile abisal obsesive ale temerilor și coșmarurilor unor ființe înstrăinate, frânte, incongruente cu sine și cu spațiul în care viețuiesc, care se zbat, captive și neputincioase, lucide sau ridicole, slabe sau cabotine, iată ce propune Irina Popescu Boieru în Arborele nopții, ultimul spectacol al Naționalului ieșean. E o reprezentație care reușește să rămână unitară, având ca punct de plecare câteva povestiri autonome ale lui Truman Capote (de la cea care dă și titlul spectacolului la Miriam sau Șoimul fără cap), inserate însă, după modelul povestirii în ramă, într-un tot care integrează fiecare relație (permițând personajelor să se intersecteze fără a crea impresia de artificial) și o subsumează unei idei atotcuprinzătoare: confruntarea dintre realitate și nevoile acestor ființe dezrădăcinate, nevrotice, incapabile să-și stăpânească spaimele, traumele, visele, nebunia, obsesiile conduce invariabil la eșec. A rezultat un spectacol puternic, în care analiza sufletului omenesc și a societății nu exclude nici tușa groasă, aproape caricaturală, nici ridicolul, nici subconștientul, reflecția sau poezia stărilor interioare care potențează dimensiunea alegorică. În plus, e un spectacol care reușește să recupereze atmosfera și problematica povestirilor de tinerețe ale lui Truman Capote într-o manieră uluitor de unitară, în ciuda decupajelor și a ajustărilor.

Spațiul de joc și mijloacele tehnice au fost subsumate translării dinspre încorsetările realului către pulsațiile subconștientului. Nicio stridență, dimpotrivă, o deschidere echilibrată atât spre funcțional, cât și spre simbol. Cadrul rămâne sobru, dinamizat de ruperile de ritm și culoare; panourile glisante ce se vor deschide spre universul obsesiilor și al coșmarurilor personajelor (permițând doar o privire voalată către interioritatea acestora) dau impresia de adâncime, de universuri care se intersectează, își dispută întâietatea ajungând să se suprapună până la imposibilitatea de a mai discerne între contururile realității și cele ale patologicului, coșmarului, neputințelor sau mortificărilor sufletești. Elementul vizual semnificant (ochiul, paianjenul, zborul invers, masca animalieră, îngerul – cu forme stilizate) potențează ambiguitatea, starea de vis, iar proiecția cinematografică fie recompune o atmosferă, fie creează sugestia trecerii timpului, amplificând angoasa, starea de transă, nerămânând niciodată un simplu instrument exterior.

În aceeași linie s-a înscris alternanța scenelor în cheie realistă, deformate uneori sub ochiul necruțător până aproape de șarjă (indiferent că e vorba despre scena inițială din tren, în care Silvia devine victima agresivității, infernului întâlnirii cu celălalt, al mecanismului care declanșează nevroza pe fondul părăsirii singurului spațiu protector cunoscut de aceste personaje – un „acasă” omniprezent, definitiv pierdut, dar nu mai puțin terorizând sau amplificând nostalgia, fie că e recompunerea atmosferei de exhibare sexuală, ca formă de adaptare, din cămăruța pe care o va împărți mai târziu cu Estelle și soțul acesteia) cu scenele halucinante ale viselor personajelor. Între normalitate și instaurarea crizei granița e labilă și trecerea aproape imperceptibilă. Aici, în acest punct de maximă tensiune, extrem de ușor de ratat, a reușit remarcabil Irina Popescu Boieru, ajutată și de jocul extraordinar al actorilor. Orice îngroșare, orice diluare ar fi dezechilibrat articulațiile spectacolului, care își construiește eșafodajul tocmai pe echilibrul între normalitate și patologic, între constrângerile mizere ale vieții și nevoia de a găsi o compensație (în băutură, sex, pastile, artă sau înșelătorie). Toate personajele sunt, într-un fel sau altul, străine de universul tentacular, sufocant al orașului, metropola new-york-eză dobândind contururi fantomatice, în care pericolul pândește de pretutindeni. Personajele, cu poveștile lor de sine stătătoare, dar care au în comun singurătatea și labilitatea grefate pe o traumă, ajung să se intersecteze în spațiul pierderii de sine reprezentat de monstruosul mecanism al negoțului de vise care le ajută să-și întrețină iluziile și dependența până în punctul rupturii finale (sinuciderea Silviei, cu accentuata reducție la imaginea unei păpuși definitiv încremenite într-un rictus inert, e semnificativă).

E o lume în care spiritele, demonii, vrăjitorii sunt mesagerii unui rău care se poate manifesta oricând, situat deopotrivă în afara și înăuntrul acestor ființe atât de vulnerabile. Indiferent că este vorba despre Silvia (Haruna Condurache) despre cabotinul tragic (Emil Coșeru) sau despre doamna Miller (Monica Bordeianu), despre bătrânul colecționar de tablouri Vicent (Constantin Avădanei) și nefericita, dar demonica sa musafiră (Petronela Grigorescu), cu toții devin victimele propriilor vise sfărâmate, ale imposibilității de a depăși nevroza, spaimele, ratarea, moartea interioară, obsesiile. Povestea fiecăruia se recreează percutant, alternând scena cu derularea hipnotică a viselor pe care le reconstituie în schimbul banilor câștigați odată ce au devenit captivi în terifianta mașinărie a devoratorului de existențe, Duhul răului căruia nu au știut să-i reziste. Radu Ghilaș reușește extraordinar în insul tarat din prima scenă și apoi în devoratorul de vise care „fură sufletele” celorlalți să dea o formă concretă slăbiciunilor, derutelor existențiale, spaimelor subconștientului fiecărui personaj.

Monologul reface uneori de sine stătător, alteori în timp ce povestea este recreată prin gest, într-un plan secund (și deci retrăită) momentele insinuării răului. Mișcările sacadate, contorsionate punctează schizofrenia sufletească, aderența din ce în ce mai diminuată la real a acestor suflete profund nefericite și atât de vulnerabile. Ritmul lent, coșmaresc, mantiile negre, măștile, chipul acoperit al răului (niciodată perfect identificabil) amplifică impresia de carusel demonic. Prezentul se reduce treptat la zbaterea din ce în ce mai spasmodică până la înfrângerea finală (nebunie, sinucidere, renunțare definitivă). Scăparea devine imposibilă. Încercarea Silviei de a-și recupera visele este de la început sortită eșecului, așa cum sortită eșecului e, în cazul tuturor, orice formă de a se sustrage căderii. În final, personajele par niște spectre din care orice urmă de speranță a dispărut.

Contrapunctul e menit nu să creeze o alternativă, ci să accentueze iruperea bruscă a unor forme din ce în ce mai diabolice, mai insidioase de rău. Sunt câteva scene încărcate de o forță vizuală ce amintește liniile coșmarești ale tablourilor lui Goya sau ale expresioniștilor germani (balul mascat, dansul de marionete, momentele de încleștare interioară redate prin mișcările mâinilor sau prin contorsionarea trupului, prin grimase sau încremeniri) în tandem cu altele de o accentuată candoare. Dar inefabilul, frumosul nu sunt – și aici Irina Popescu Boieru a reușit să surprindă perfect dominanta universului scriitorului american – decât forme care pregătesc apariția morții; întâlnirile doamnei Miller cu micuța Miriam sau imaginea iubitei din copilărie a lui Vincent (ambele personaje jucate foarte bine de Rebecca Maria Arghire) nu reprezintă altceva decât intruziuni, mai mult sau mai puțin bruște, dar la fel de neliniștitoare, ale neantului în existența personajelor.

Cu siguranță, fără un joc foarte bun al fiecărui actor, spectacolul regizat de Irina Popescu Boieru nu ar fi putut capta atât de acut, cu o extraordinară finețe a detaliului psihologic, frumusețea și ridicolul acestor suflete alienate. Felicitări deopotrivă scenografei Rodica Arghir, Oanei Sandu (care semnează mișcarea scenică) și tuturor actorilor care au făcut posibil acest uimitor tur de forță prin universul obsesional al personajelor lui Truman Capote: Haruna Condurache, Catinca Tudose, Monica Bordeianu, Brândușa Aciobăniței, Petronela Grigorescu, Oana Sandu, Emil Coșeru, Constantin Avădanei, Radu Ghilaș, Rebecca Maria Arghire!

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!