The Chair: urzeala tronurilor universitare sau o nouă comedie a erorilor?

The Chair este un miniserial imperfect în exagerări, dar relevant, captivant și, pe alocuri, deschizător de drumuri.

Am rămas în cumpănă după ce am urmărit cele șase episoade ale miniserialului The Chair (disponibil pe Netflix cu titlul Șefa de catedră). Mă tentează să spun că-mi place și că pune multe puncte pe „i”, dar, în egală măsură, sunt tentată să mărturisesc că nu mă mulțumește în multe privințe imaginea creată despre universitățile americane. The Chair e o satiră destul de blândă la adresa învățământului superior, un portret amuzant, dar și îngrijorător al acestei lumi – cu intrigile, interesele și preocupările actuale ale filologiei academice din SUA. Mai precis, e o invitație în spatele cortinei la o catedră de „English”, reduta unde încă se mai studiază, undeva între tradiție și inovație, literatura engleză. De vreme ce un sunt hotărâtă dacă sunt foarte ofensată de exagerarea unor probleme în detrimentul altora sau dacă m-au încântat îndeajuns personajele pentru a le ierta dimensiunea caricaturală, am să-l clasific undeva la mijloc: imperfect în exagerări, dar relevant, captivant și, pe alocuri, deschizător de drumuri.

Multe dintre personaje delectează, mai ales pentru că, în ceea ce privește rolul titularilor, serialul îmbină echilibrat comicul și tragicul. Ji Yoon-Kim, interpretată cu empatie energetică de actrița asiatică-americană, Sandra Oh, e un geniu aiurit, cum ne așteptăm de la un filolog. Femeie divorțată fără regrete, crescând o fetiță adoptată pe care încearcă s-o înțeleagă, deși nu-i prea reușește rolul matern, Ji este tipul de șef reticent, fiind plasată la catedră mai mult ca să salveze aparențele de promovare a diversității. De altfel, colectivul nu e din cale-afară de primitor față de profesorii de rase și etnii „minoritare”. Șarmul ei provine tocmai din faptul că pare mereu în postura de rege pentru o zi, improvizând, dând-o în bară, nu prea convinsă că vrea să apere integritatea instituției, dar nici că e dispusă, de cum a luat frâiele șefiei, să lupte pentru imperfecții oameni din spatele titlurilor&diplomelor care i-au devenit subalterni. Ițele i se încurcă și mai mult când începe să-și intersecteze viața cu văduvul Bill, geniul și mai aiurit care o curtează, interpretat de Jay Duplass.

Studenții, conștienți de puterea dată de poziția de client în instituțiile de învățământ, se unesc în acțiuni de linșare intelectuală a celor care încă mai idealizează sala de curs și noțiunea romantică de profesor-ghid-geniu-zeu.

În spatele comediei romantice, însă, întrezărim tragedia profesorului universitar de secol 21, pe care The Chair o schițează doar, lăsându-ne pe noi să realizăm cât de problematice pot deveni obsesiile universitarilor de azi. Drăgălașeniile celor doi dezvăluie printre crăpături o lume sinistră, în care profesorul nu mai decide ce rol joacă, ce reguli are jocul sau pe cine păstrează și pe cine respinge acest joc. Aici The Chair reușește să injecteze un realism sumbru: studenții, încurajați de administratori să devină tot mai cinici și să-și ceară mai multe drepturi decât au avut vreodată în învățământ, profită de orice slăbiciune a profesorului pentru a obține ceva. Uneori acel ceva e inflația notelor (studentul-client plătește, deci nota și diploma i se cuvin, fără a depune prea mult efort). Alteori, acel ceva pare nobil: lupta pentru un rol mai important în propria educație, independență, libertate de exprimare, toate facând parte din idealul „American Dream”. Trist e că, așa cum sugerează miniserialul, intențiile nobile au tendința să deraieze. Studenții, conștienți de puterea dată de poziția de client în instituțiile de învățământ, se unesc în acțiuni de linșare intelectuală a celor care încă mai idealizează sala de curs și noțiunea romantică de profesor-ghid-geniu-zeu. Studenții îi lovesc fără milă pe cei naivi (cum e Bill, care a schițat în clasă salutul nazist fără vreo intenție malefică). A trecut epoca strigătului „Oh captain, my captain” din Cercul poeților dispăruți cu Robin Williams. Acum profesorul a devenit vulnerabil și nesigur, preocupat de comentariile studenților pe site-urile gen „Rate my professor” (tendință ilustrată hilar de Joan/Holland Taylor, care strigă disperată unui student că ar trebui să-i placă Chaucer pentru că e deșucheat și „cool”). Profesorii de modă veche care refuză să se pensioneze (cum se întâmplă la universitățile de prestanță, cu salarii de vis) lăcrimează când văd ce frumos (și nu neapărat plauzibil) transformă o profesoară tânără romanul Moby Dick într-un spectacol ad-hoc care aduce studenților extazul intelectual.

Foarte la obiect este observația că profesorul universitar de azi, în America în special, a ajuns să se teamă de student. Un gest poate fi imediat interpretat voit greșit de cei care par să pândeasca în loc să asculte magistrul. Profesorul nu mai e acel actor care dă viață personajelor literare în fața clasei, pentru că riscul e ca studeții să identifice mesajul cu mesagerul.

Dacă studenții au libertatea de a filma, de exemplu, un profesor explicând ce voia să spună Satana din Paradisul Pierdut, ei pot înregistra un fragment scos din context și apoi reclamă profesorul ca fiind satanist (o temere pe care am simțit-o, de altfel, pe pielea mea)… Toate acestea au devenit o realitate de care profesorii trebuie să se teamă. Pe de altă parte, în era „Me Too”, fetele și femeile se pot opune mai vehement unor abuzuri de putere din cercurile intelectuale. M-a bucurat aspectul feminist al filmului. The Chair respinge ideea (romantizată obositor de mult de Woody Allen, Philip Roth și alții) că un bărbat, oricât de în vârstă, e capabil să seducă (într-un gest altruist) tinerele doritoare de revelații intelectuale, fiindcă băieții de vârsta lor un sunt destul de copți să le impresioneze.

Nu vreau și nu pot să cred că e atât de dezolant de simplă lumea studentului de secol 21.

Problema este, însă, că nu putem reduce învățământul la teama de celălalt, la frica de răzbunarea studentului pentru o notă proastă sau o vorbă neatentă, pentru că singurul drum pe care se ajunge este cenzura și autocenzura. Aici, mi se pare mie, serialul dă greș. Lipsa de nuanță în portretizarea studenților lasă impresia că numai profesorii au rămas ființe umane, în timp ce tinerii au devenit entități imprevizibile lipsite de empatie, așteptând doar premiul plătit în prealabil, cerând fără să dea, folosind instrumentele educației împotriva educatorului. Nu vreau și nu pot să cred că e atât de dezolant de simplă lumea studentului de secol 21. The Chair ar fi putut îndepărta camera de filmat de aceste detalii grotești și ar fi putut oferi mai multă perspectivă și complexitate. Sigur, nu se poate nega fenomenul de denaturare a scopului educației și de degradare a rolurilor profesorului/ studentului. Nici măcar nu e un fenomen nou (de exemplu, Philip Roth, bazându-se pe fapte reale, a semnalat în The  Human Stain/ Pata umană, în 1998, exagerarea periculoasă a ofenselor rasiste). Dar studenții pe care i-am întâlnit și cărora le predau, printre altele, și literatură de aproape două decenii în America au devenit mai deschiși, nu mai închistați, mai preocupați de ceilalți, nu mai individualiști. Societatea progresează inevitabil, iar tendința de a exploata orice nuanță nouă în definirea drepturilor omului e și ea inevitabilă, însă nu se ridică la nivel de dezastru. Sper că nu ne îndreptăm spre o apocalipsă academică. Cu oarecare rețineri, aplaud felul în care The Chair îndrăznește să privească îndeaproape (și cu umor) mâncătoria unversitară și sper să fie privit ca o lecție, și nu ca o realitate inevitabilă.

*Liana Vrăjitoru-Andreasen, membră în Colegiul de Onoare Alecart, este profesoară de literatură și eseistică la South Texas College, SUA. A publicat proză scurtă în reviste precum Fiction International, Calliope, The Willow Review, Mobius, Weave Magazine etc.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!