Un paradis dinainte și de după destrămarea care e întotdeauna civilizația, un loc uitat și tocmai prin asta de neuitat, nemuritor și viu doar în măsura în care viul, în esența lui cea mai esențială, va scăpa întotdeauna înțelegerii oamenilor.
Cristian Fulaș construiește o lume care pare să dureze de la sine și prin sine, aflată în afara timpului obișnuit și a legilor constrângătoare ale realității. E o lume atât de vie și de puternic conturată, încât dăinuie și în afara romanului, creându-și propria identitate și, odată descoperită, punându-și amprenta asupra celor care ajung în ea și apoi asupra cititorului.
Valea, spațiul care reunește cei aproximativ o sută de muncitori ce lucrează la o cale ferată, reprezintă pentru fiecare șansa la o nouă viață, la un început diferit. Ea e delimitată de lumea cealaltă prin barieră, dar și printr-un trai simplu, de neînțeles pentru cei ce nu locuiesc acolo. Vegheată de muntele înalt și alb, tăiată de pâraie, cu tăpșane, barăci, camioane și legi proprii, pe vale se întind liniștea și sălbăticia, atrăgând suflete zdrobite de întâmplările prin care au trecut. Spațiul în care ele aleg să se refugieze dezvăluie aspecte importante despre oamenii ale căror povești individuale ajung să se întrepătrundă prin experiențe tumultoase și marcate de suferință, prin dorința umplerii unui gol și găsirea unui loc și a unui sens în lume.
Ioșca întruchipează un mod de a trăi și, prin asta, devine exemplar. El e un om simplu, care nu filosofează, nu își pune întrebări, dar care dobândește o înțelepciune a tăcerii și a privirii – reflexe care îi schimbă existența. Bărbatul își duce traiul la marginea acestei lumi pe cale de dispariție, neînțeles și uitat, făcând parte mai degrabă din natură decât din omenire. E o lume în fața căreia oamenii „ceilalți” iau o atitudine distantă, curioasă, respectuoasă, asemănătoare cu cea din momentul în care privesc un exponat de muzeu ce aparține unei epoci vag cunoscute și aproape pierdute, față de care manifești o anumită curiozitate. Bătrânul Ioșca trăiește într-o calmă curgere a zilelor, ajută la nevoie, nu se vede pe sine mai presus de alt om sau manifestare a naturii, iar în sufletul său se așază o înțelegere profundă a lumii, care îi oferă o înțelepciune intuitivă, hrănită din experiență. Bărbatul este liber prin izolare și singurătate, prin absența problematizării și acceptarea a tot ce se întâmplă ca manifestare a vieții. E o libertate în care e vizibilă un alt soi de înțelegere a lumii. În care suferința se scrie altfel. La fel și clipele de seninătate.
Era cel mai liber, poate, dintre toți oamenii. Era cel mai liber pentru că […] nu pricepea trecerea timpului, pricepea doar ce avea de făcut și făcea. Și prin asta era cu desăvârșire liber.
Ioșca, bătrânul liniștit care face cărbuni, cinstește un pahar împreună cu vecinii săi și stă în fiecare zi așezat pe băncuța din fața casei, a fost cândva tânărul trimis la război care se adăpostește sub o căruță și simte cum lumea se prăbușește în jurul său, cum moartea ia în stăpânire trupurile camarazilor, mutilate de bombardamentul inamicilor. Supraviețuind aproape miraculos măcelului absurd, este capturat și închis într-un lagăr sovietic în care, în următorii zece ani, trăiește complet izolat de lumea din afară, fiecare zi însemnând muncă abrutizantă. Experiențele din tinerețe au schimbat definitiv ceva înăuntrul lui, i-au lăsat o frică în ochi și o tristețe care se activează asemenea unui instinct animalic. E teama simțită de omul zdrobit, forțat să interacționeze cu brutalitatea de neînțeles, cu absurdul unei istorii ce-l calcă în picioare fără milă. Când își recapătă libertatea, Ioșca o întâlnește pe Ilona, prima femeie din viața sa, cea căreia îi va propune să vină cu el în vale. Refuzul ei nu îl împiedică să plece – în fond, știa deja ce înseamnă izolarea, căci ea a fost singura realitate în care a trăit timp de zece ani. Sălbăticia văii devine astfel o fugă, dar și o formă de libertatea care promite o anumită vindecare de lume.
Pe vale se formează prietenii legate prin fire de tăcere, de acceptare a suferinței celuilalt, a felului fiecăruia de a fi. Aici fiecare se luptă cu propriii demoni și cu lumea, fiecare e puțin știrbit și neputincios, fiecare are ceva de uitat. Aici se nasc discuții despre adevărurile lumii, nici preotul, nici doctorul nu cedează, iar maistrul și Ioșca asistă amuzați la aceste polemici ce acompaniază lungile tăceri ale tuturor. Preotul Andrei, șugubăț și vorbăreț, locuiește la schit, însă vine în fiecare seară după cină să cinstească împreună cu muncitorii. Înzestrat cu o bunătate și îngăduință ieșite din comun, atent cunoscător al lumii, a ales să se izoleze de ea împreună cu icoanele și cărțile sale de preț, singura moștenire pe care intenționează să o lase în urmă. Doctorul, repartizat la azilul de nebuni construit în grabă pe vale, e singurul care îl înfruntă, discuțiile transformându-se în dispute despre viață, valori și adevăruri, despre cele de aici și cele de dincolo. Aici, în vale, fiecare își are propriile pierderi și un trecut în care vinovăția și nevinovăția coexistă. Sunt oameni de care viața nu s-a îndurat, oameni a căror piele sufletească e tăbăcită de greșeli, de iubiri, de eșec, dar care încearcă să lase în urmă rănile familiilor, ale istoriei, împăcându-se cu ceea ce au fost siliți să facă sau li s-a făcut. În poveștile lor de viață totul se scrie după legi omenești, dar există o aură de suferință care îi curăță de păcate. De exemplu, maistrul, împovărat de crimele săvârșite ca slujitor al unei cauze, dar și de eșecul în încercarea de a-și întemeia o familie, ajunge pe vale nemaiașteptând nimic. După un timp, l-a urmat și Ileana, acum bucătăreasă, femeia care a trăit în sălbăticie o lungă perioadă, femeia-lup. Omul dur, care stârnea frica celor din jur și impunea respect, a reușit să protejeze valea și să își apere prietenii de intruziunile noului regim. E o formă de ispășire în această grijă pentru cei care i-au devenit familie, în care alcoolul devine o modalitate de a estompa suferința, iar liniștea nu mai e privită ca o dorință egoistă, ci ca protejare a unui echilibru.
Cei patru sunt uniți de modul simplu în care trăiesc, de singurătate, de nevoia de a pune ceva între ei și lumea de dincolo de barieră, cu răul ei care i-a infectat la un moment dat fără voia lor. În noua viață de pe vale își doresc binele nu fiindcă e o valoare în sine, ci pentru că acesta e chiar substanța locului în care au ales să trăiască. Aici orice formă de egoism, orice impuls violent, orice patimă se vindecă. Aici apropierea și acceptarea sunt naturale și vindecătoare. Când unul dintre ei are o problemă, se adună în baraca maistrului pentru scurte „ședințe”, în încercarea de a-l ajuta, de a găsi o soluție. Iar soluția cea mai la îndemână e a fi alături de cel aflat în nevoie în tăcere, părtaș la suferința lui: Să taci, iată lucrul cel mai de seamă pe lume, să taci și să-l lași pe celălalt să fie el, fără să încerci în vreun fel a-l schimba și în a scoate o sticlă de horincă și patru pahare.
Fericirea nu e altceva decât lipsa timpului. […] acea stare care presupune existența tuturor întâmplărilor în același timp, lipsa oricărei cauze pentru ceva, lipsa oricărui efect al vreunei cauze.
Liniștea care se rotunjește și împlinește, liniștea care nu mai macină și nu istovește apare în viața lui Ioșca odată cu bătaia în ușă a femeii pe care nu a reușit s-o uite, la care nu mai speră, dar pe care a așteptat-o fără să știe și fără să recunoască de când s-a mutat în vale. Ilona și-a lăsat trecutul în urmă și a pășit în casa bărbatului pe care îl considera omul ei cu cel mai firesc aer, cu seninătatea celei care și-a găsit locul și a umplut un gol. Ea devine mama primului copil al văii, un copil născut dintr-o iubire ce se așază sub semnul locului unde timpul are încă răbdare, unde plăcerea e un fel de moarte ce ține pentru un timp moartea adevărată la distanță, unde tăcerea și privirea sunt suficiente, iar cuvintele nu ar face decât să erodeze țesătură moale a liniștii și a încrederii. Totuși, moartea nu poate fi păcălită, iar valea nu e decât o vale (chiar dacă nu a plângerii), în care de boală și de durere, de pierdere nu ești pentru totdeauna ferit. Când lupta e pierdută, nu îți rămâne decât tăria de a sta în picioare, demnitatea de a privi cu îndârjire spre hău și cu infinită iubire spre cel drag.
Cristian Fulaș descrie moartea femeii și durerea lui Ioșca cu o forță greu de reprodus. Imaginile au un impact puternic, părând să țină mai degrabă de poezie, de o realitate dincolo de cea tangibilă. Ele transmit o senzație inconfortabilă de chin, suferința e resimțită acut, totul e visceral, omenesc și, în egală măsură, de o profunzime și o claritate pe care doar cunoașterea adâncă a abisului o pot da. Din felul în care își trăiește Ioșca suferința se poate înțelege mai limpede decât în momentele de viață cotidiană de până atunci iubirea pe care i-o poartă femeii. Neputința bărbatului pus față în față cu durerea, cu lacrimile și cuvintele repetate ca o sfâșiere de Ilona „Nu vreau să mor” îl aduc într-o stare de încremenire din care un timp nu reușește să iasă. Doctorul e convins, privindu-l, că atunci când omul atinge marginile suferinței, sufletul lui se poate mișca în două direcții: în exterior, spre lume, când rămâne sănătos la minte și în interior, îndepărtându-se de lume și afundându-se în nebunie, în momentele de cumpănă. La ceva timp după moartea Ilonei, Ioșca s-a cufundat în sine, pierzând contactul cu cei din afară. A devenit una cu ea: a murit odată cu femeia iubită – trup și suflet îngemănate -, i-a preluat durerea și a rămas doar umbra celui ce a fost. Ca trunchiul unui copac încă în picioare, chiar dacă seva nu mai circulă prin el. Mort, deși pare încă în viață. Chiar dacă pare a reveni în lume, ceea ce i-a rămas este viața trăită ca amintire. Mai întâi, el însuși pare a deveni umbra celui ce a fost, căci începuse să se șteargă și să devină amintire: ieșire din timpul prielnic al trecerii și intrare în singurul timp la care omul are acces, acela al imaginilor care se perindă prin minte dintr-odată și nu știu nimic despre trecut și viitor. Însă odată ce Ioșca dă sens suferinței, amintirile dobândesc o altă consistență, îi luminau ziua, vremurile bune îl țineau în viață și de ele mereu își amintea cu plăcere.
Timpul e doar iubire, iar iubirea nu are ordine și nici cauză, ea există pentru că există și va exista întotdeauna.
Nimic nu se poate sustrage întru totul devenirii. Valea rezistă cât e o fortăreață în care cei singuri și răniți se adăpostesc de cele ale lumii, iar aceasta e nepăsătoare față de căderile și înălțările lor. Când comunismul se prăbușește, un altfel de timp va pune treptat stăpânire peste tot și peste toate. Valea rezistă, dar fisurile devin tot mai vizibile. Lui Ioșca și celor ca el nu le rămâne decât tăcerea, întâlnirile tot mai rare, drumul la schit. E o formă de refuz a ceea ce e gata să le distrugă paradisul. O formă de acceptare în care demnitatea vine din felul în care accepți ceea ce e mai presus de tine.
Prin Ioșca, Cristian Fulaș propune o lume care, deși pe punctul de a dispărea, de fapt rămâne. În oameni precum Ioșca și prietenii lui, în poveștile pe care le duc cu ei – despre singurătate, răni, morți și renașteri sufletești, iubire, apropiere -, în noi, cei care le citim. E o lume care continuă să dăinuie – lumea în care niște oameni împletesc tăceri și cuvinte, beau horincă și privesc viața în ochi. Fără a-și pleca nicio clipă capul.
- Citește AICI o altă cronică a romanului IOȘCA, iar AICI, AICI, AICI, AICI – cronici ale volumului FORMA TĂCERII, Cartea Anului 2025 pentru cititorii Alecart.
*Lia Nichifor, elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași, debutează în Alecart cu această cronică.
