Ochii îi cad pe o movilă de pietre. De parcă ar avea voință proprie, mâna i se întinde și apucă una. Are impresia că aerul e plin de țipete în clipa în care o ridică și o aruncă în fața ei. Asta e pentru taică-so care a vândut oasele lui Ghitin. Mai ia o piatră, una mai grea. Trebuie să o ridice cu amândouă mâinile. O aruncă cât poate de tare: asta e pentru Bias care și-a închis fiica la balamuc. Și-ncă una pentru Brillio care a abuzat de ea. Pietre una după alta: pentru preotul gras, pentru surorile Ferretto cu orbirea lor atotvăzătoare. Piatră după piatră, cu furie crescândă.
Laura Pariani ne introduce într-o micuță comunitate din Alpii italieni, unde femeile care nu se supun regulilor impuse de bărbați ajung să fie numite „smintite”, pierzându-și astfel urmele unei identități proprii și devenind simple umbre de care nimeni nu vrea să știe. Chiar dacă sunt tratate cu nedreptate și cruzime, ele știu să plece capul – căci așa au fost învățate, căci așa se predică în biserică și asta se așteaptă de la ele. Nici Fenisia, protagonista romanului Valea femeilor-lup, nici celelalte „damnate” nu se revoltă și nici măcar nu își cer cu adevărat drepturile. Ele doar există, încercând mai curând să trăiască, de aici și ostilitatea bărbaților, nevoia lor de a le pedepsi. Ne referim, în fond, la o barbarie mascată în spatele religiei și al unor cutume de mult depășite și interpretate în moduri eronate, favorabile doar pentru unii. Cartea Laurei Pariani nu este însă o pledoarie pentru feminism; ea prezintă o realitate, nu o sancționează, lăsând acest aspect la latitudinea cititorilor. De altfel, soarta tuturor femeilor care sfârșesc ca „smintite” nu este și nici nu ar putea fi răscumpărată, ci doar amintită. Nu s-ar putea realiza o comemorare în cinstea lor, căci nu li se știe numărul, nici cum se numea fiecare, nici vreo dată a nașterii sau a morții lor. Ele nu au pietre la căpătâi, fiind îngropate în locuri nemarcate, unele peste altele, rămânând doar în amintirea altora ca ele și a Fenisiei, precum și în legendele locului.
Fenisia e privită ca o ciudată de comunitate și pentru că e fiica groparului, asociată mereu cimitirului, un spațiu de-a dreptul înfricoșător pentru ceilalți copii, dar și pentru adulți. Oamenii judecă o astfel de ocupație, deși mai devreme sau mai târziu sunt nevoiți să apeleze la familia ei pentru a le oferi un ultim drum celor dragi sau chiar pentru a-l parcurge pe al lor. Dar care sunt aceste persoane dragi, de vreme ce soții ajung să vândă oasele soțiilor, tații să își bată fără milă fiicele și apoi să le interneze în spitale de psihiatrie, considerând că ele au cu adevărat o problemă, iar cei cu defecte fizice judecă ceea ce nici măcar nu pot vedea? În plus, de ce te-ar interesa atât de tare cum va fi propria înmormântare, căci nici măcar nu vei fi acolo să o vezi și nici nu te va ajuta cu nimic pe lumea cealaltă? Poate că în sine comunitatea este mult prea împovărată de traiul aspru pentru a da importanță unor astfel de lucruri, poate că prejudecățile sunt mai puternice decât omenia. Poate că frica de moarte devine unul dintre motivele pentru care Fenisia este respinsă, ea aflându-se mereu în vecinătatea ei, fiind oarecum împăcată, în timp ce pe ceilalți îi înspăimântă. Descoperim pe parcursul cărții însă că cimitirul e o adevărată oază de liniște pentru protagonistă, un loc mult mai plăcut decât satul, de vreme ce acolo nu există răutate, bârfă, băutură, jocuri de noroc sau violență. Uneori, existența umană poate fi mai frumoasă în solitudine deplină, în absența celorlalți.
Sunt fericite Fenisia și Grisa în copilărie? Ei, cine știe ce-i bucuria în valea asta? Copiii cresc fără să știe ce e viața ușoară sau bucuria.
Făcând acum un „inventar” al celor întâmplate și al celor implicați în acțiune descoperim: un sătuc de munte, o vale a foamei și a săracilor, un gropar, anume Marziano, care de multe ori nici nu are pe cine îngropa, soția acestuia și mama Fenisiei, Ghitin, ce se îmbolnăvește, însă nu este înmormântată în sat, un alt gropar pe nume Bias și soția acestuia Teresia, ale căror cinci fiice pe nume Tilde nu supraviețuiesc și a căror fată, Grisa, dispare la un moment dat, fiind îngrijită de un lup și declarată ulterior nebună, o bunică, Malvina, ce cunoaște puterile vindecătoare ale plantelor, Brillio, un soț infidel, care cade pradă și viciului jocurilor de noroc; bineînțeles, nu putem uita nici de surorile Ferretto, aceste bârfitoare, ce „narează” poveștile comunității din ce perspectivă doresc ele, nici de preotul preocupat nu atât de respectarea cuvântul Domnului, ci de cele omenești. Privind acești oameni și viața lor, nu găsim niciun motiv de bucurie sau de speranță: treptat satul pare a fi pe punctul de a rămâne pustiu, mulți locuitori fie emigrând în alte părți, unde există mai multe posibilități, fie fiind răpuși de accidente sau de bătrânețe. Totuși, în acest amalgam de lipsuri și de necazuri, poate ultima urmă de frumusețe care se naște în sat este legătura dintre cele două verișoare, Fenisia și Grisa.
În absența unui mediu propice pentru dezvoltarea armonioasă a unui copil, a afecțiunii din partea părinților sau măcar a unui grad de înțelegere din partea acestora, cele două se apropie una de alta în mod firesc. Fiecare are nevoie de un sprijin, de cineva alături de care să își construiască o poveste mai frumoasă decât realitatea și în care să își găsească un loc. După incidentul dispariției Grisei și a găsirii sale în preajma unui pui de lup de la care preia anumite comportamente, singura ce nu o tratează diferit, ca pe o ciudată, este Fenisia. Mai mult de atât, intră în jocul său și pentru o vreme verișoarele își țin loc de părinți, surori, prietene, chiar parteneri. Descoperă erotismul împreună, căci legătura lor este singura formă de iubire accesibilă. Nu e nimic straniu sau nenatural în gesturile lor, ci e un alt joc oarecum specific copilăriei – timp al descoperirii, implicit, al autocunoașterii. Cele două simt nevoia de a fi iubite, dar într-o lume unde violența sau în cel mai bun caz indiferența, în care cleveteala și pedeapsa reprezintă norma, își pot suplini astfel de nevoi doar una celeilalte. Este de ajuns să găsești o persoană care te înțelege pe deplin ca totul să devină suportabil. E ceva foarte inocent în legătura celor două, ce se întinde din copilărie până la bătrânețe. În ciuda perioadei de absență a Grisei ca urmare a internării ei în spitalul de psihiatrie și a plecării Fenisiei la internat, nimic nu pare a se schimba între ele. Se cunoșteau atât de bine încât nu mai era necesar să își explice nimic. Fuseseră bătute de mâinile acelorași frați, ascultaseră aceleași predici din biserică împotriva femeilor și fuseseră judecate la fel de neîndurător de surorile Ferreto. Am putea considera chiar că sunt prelungirea uneia în cealaltă, având trupuri diferite, însă un suflet similar.
Moartea Grisei vine ca o lovitură pentru Fenisia. Cu atât mai mult cu cât e cauzată de fostul ei soț, de Brillio, pe care oricum nu și-l dorise în viața sa, dar alături de care crezuse că va putea face față mai ușor lumii. Fenisia pare a fi incompletă după această pierdere, căci după atâta vreme în care au conviețuit, singurătatea atârnă ca o povară grea. Totuși, ajunge să se împace cu realitatea morții Grisei, știind că acesteia îi va fi probabil mai bine departe de lumea neîndurătoare, singura pe care a cunoscut-o vreodată. O îngroapă în taină, fără a spune nimănui unde se află locul său de veci, convinsă că, din moment ce nimănui nu i-a păsat de ea în timpul vieții, nu îi va păsa cu adevărat nici după moarte. Nimeni nu merită să știe unde se află, pentru toți a fost doar o nebună, o altă „smintită” – cuvinte prin care sunt justificate actele de violență ale lui Bias și ale tuturor celorlalți bărbați din sat.
Într-una din seri dă de perete ușa din atelierul Grisei, se apropie de „mașinile” rămase îngrămădite pe rafturi, își pune pe cap armătura pe care verișoara ei o numea „mașina de făcut lupoaice”. La lumina lămpii care atârnă din tavan, umbra pe care chestia respectivă o proiectează pe perete pare exact o lupoaică enormă și neagră: acum ea e lupoaica, iar Brillio trebuie să aibă grijă. Urlă așa cum făcea Grisa atunci când o purta, scuipă blesteme și un nod de fiere.
Femeile din sat, așa-zisele „smintite”, ar putea fi apărate în fața bărbaților doar de lupi – precum a fost ocrotită Grisa de puiul alături de care a fost descoperită în copilărie. Ele își găsesc corespondentul în aceste animale neînțelese, descrise la rândul lor ca fiind oarecum nesăbuite din pricina sălbăticiei și a violenței lor. Cu adevărat nu lupii se comportă ca niște animale sălbatice, ci chiar acești bărbați, acești tați și acești preoți. Lupii manifestă un mai mare spirit al echității, simțind cine are nevoie de ajutor și cine trebuie protejat. Legătura puiului cu Grisa a fost una pură, naturală, deși neobișnuită, fără de care fetița nu ar fi supraviețuit. Totuși, întâmplarea este văzută ca demonică, la fel și copila. Este de-a dreptul groaznic să ne gândim că viața acestei copile ar fi putut fi una mult mai liniștită în pădure, printre animale, decât acasă, lângă propriul tată. Și chiar dacă Grisa nu a existat în realitate, volumul Laurei Pariani se bazează pe documentarea destinelor și a obiceiurilor unor comunități reale.
Ceea ce au considerat ceilalți a fi o boală psihică e doar un mecanism de apărare al copilei în fața lucrurilor ce se petreceau în micul sat din munți. O fetiță nu s-ar fi putut lupta niciodată cu un bărbat, însă o lupoaică, da. Într-adevăr, Brillio s-ar fi temut de Fenisia dacă s-ar fi transformat într-un animal sălbatic și ar fi meritat ca ea să o facă, deși nici măcar așa bărbatul nu ar fi putut plăti pentru tot ceea ce a făcut. Dorința Grisei de a fi lup vine din nevoia de a se integra, căci, în scurtul timp petrecut alături de puiul de lup, nu a simțit niciodată că nu ar avea un loc al său, iar faptul că a continuat să viseze și la bătrânețe același lucru nu vine din nebunie, ci dintr-o inocență curmată brusc. Ea nu a apucat să își trăiască copilăria cu adevărat, lovindu-se de moartea surorilor ei și apoi a mamei, de violența tatălui. Comunității i-a fost mult mai ușor să o declare pe ea nebună decât să accepte că a tratat-o nedrept. Prin urmare, mașinăria inventată de Grisa ar putea oferi o nouă șansă fiecărei femei ce a ajuns dintr-un motiv sau altul în Valea Smintitelor. Ar fi, poate, mai just ca locul respectiv să se numească Valea Femeilor-Lup, fiindcă ele au avut tăria de caracter să se opună „regulilor” impuse de bărbați, dar și fiindcă merită un respect ce nu le-a fost oferit niciodată, merită să fie asociate cu singura ființă care le-ar provoca teamă și celorlalți. Valea femeilor-lup e pentru Grisa, Fenisia, Teresia, Ghitin și toate celelalte femei care au suferit și au pătimit din cauza unor norme sociale exploatate greșit și a unor abuzuri de putere venite din partea masculină.
Nici că-i trecea prin cap ca în predicile alea să vorbească despre violența acelor vremuri sau despre relele pricinuite de război. Vorbea numai despre femei. Pentru el păcatul era reprezentat de femei. Moda, dansul, teatrul, râsul, lectura romanelor: totul era periculos pentru o fată; ca să nu mai vorbim despre „prieteniile femeiești”.
În volumul Laurei Pariani descoperim și o puternică dimensiune istorică. Viața Fenisiei se desfășoară din anul 1928 până în 2007, iar evenimentele nu ocolesc nici comunitatea de pe munte. Chiar dacă sătucul pare a fi relativ izolat, cel de-al Doilea Război Mondial zguduie dinamica de zi cu zi. Oamenii ajung să fie nevoiți să vândă hainele morților, lucru care în vreme de pace ar fi considerat un mare păcat. Totuși, se pare că preocuparea generală este reprezentată tot de femei și de ceea ce fac ele. Crimele și morțile din timpul războiului nu reprezintă nimic în comparație cu preocuparea pentru ce fac tinerele, mai ales dacă acestea au colaborat sau se crede că au colaborat cu soldații germani. E incredibil felul în care acești bărbați, ce teoretic respectă cu sfințenie dogmele creștine, nu își văd propriile defecte și păcate, însă simt nevoia de a elimina și de a taxa orice posibilă bucurie din viața celuilalt gen. Probabil că este pur și simplu vorba de o prejudecată împotriva femeii, ce, din păcate, există și în prezent în anumite medii, căci în continuare instituția bisericii face uneori diferențe între bărbați și femei. Niciodată nu a fost vorba despre credință, despre religia în sine, ci de modul în care aceasta a fost interpretată. E mai ușor să îi învinovățim pe ceilalți și să le evidențiem greșelile pentru a le ascunde pe cele proprii.
Acuma, în vremea din urmă, când o apasă povara anilor, când au început să plece pe rând, azi unul, mâine altul rude sau cunoștințe, moartea a devenit, cum să zică, o treabă foarte personală. Un dușman care stă la pândă. O fi și din pricina satului ăstuia părăsit. Precis duduia milaneză l-a văzut la urcare, cu vreo doi kilometri mai jos de cimitir: porți ferecate, ferestre închise, grinzi arse. De parcă lumea întreagă ar fi devenit un loc de nelocuit…
În sat timpul nu a trecut la fel ca în restul lumii. În timp ce jos continuau să se nască noi generații, în munți comunitatea se împuțina. Moartea Fenisiei a fost una liniștită, mai liniștită decât viața pe care a trăit-o. Sub nuc, se gândește la Smintite și îi blestemă o ultimă dată pe cei ce le-au ponegrit. Acum, se poate reîntâlni cu Grisa, cu Ghitin și cu Malvina.
Adevărul ca idee nu există. Singurul adevăr, la urma urmei, e durerea: a unei lovituri, a unei infirmități crunte, a timpului pierdut deoarece carnea fiartă nu se mai întoarce în oală.
Un alt aspect remarcabil al romanului Laurei Pariani este modul în care a fost scris. Regăsim pe de o parte viața Fenisiei relatată dintr-o perspectivă exterioară, din primul an de viață până în ultimul, iar pe de altă parte, fragmente de dialog dintre aceasta și o jurnalistă, pe care bătrâna o numește „duduia milaneză”, căci vine din afara comunității, nefiind familiarizată cu viața de aici și dorind să afle mai multe despre tradițiile, obiceiurile, legendele locului. Cititorul are, prin urmare, acces la existența protagonistei din două perspective diferite, una fiind chiar cea proprie. De altfel, se observă și modul în care Laura Pariani și-a inclus aptitudinile jurnalistice în procesul de creare a acestei cărți, ce devine o mărturie a unei realități pe care nu mulți o cunosc.
Valea Femeilor-Lup (în traducerea Doinei Gecse-Borgovan) mi se pare o lectură necesară. E o carte ce îmbină multă frumusețe cu și mai multă suferință, aducând un omagiu tuturor femeilor care au fost vreodată catalogate ca fiind „smintite”, indiferent dacă proveneau din comunitatea respectivă sau din altă parte. Totodată, ne reamintește că, oricât am crede că am evoluat, nu suntem cu adevărat mai buni, animalele având de cele mai multe ori mai multă generozitate. Nu poți citi romanul Laurei Pariani fără a simți o revoltă puternică, dar și sentimentul că lumea legendelor spuse de Fenisia e pe punctul de a fi definitiv uitată.
AICI citește o altă cronică a volumului Valea femeilor-lup de Laura Pariani, autoare invitată la Întâlnirile Alecart de la FILIT 
*Ana-Maria Ailiesei, redactor Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași
Foto copertă articol: Petronela Dumitriu
