Asta e o lume de sclavi mulțumiți și supuși.
Coroziv, cinic, lipsit de iluzii este acest text al lui Llosa, o distopie miniaturală a cărei forță vine din capacitatea de a aduna, într-un număr restrâns de pagini, imagini dintr-un viitor ce nu pare atât de îndepărtat. Suntem doar la un pas în spatele culturii timpului nostru, al lumii în care se mișcă personajul scriitorului peruan. La o întindere de mână. Îi putem întrezări existența și, oricât de mult ne-ar plăcea să credem că Madridul nu va fi nicicând ceea ce descoperim în peregrinarea-rătăcire a unui bătrân care-și pierde pentru un timp memoria (nu și capacitatea de analiză însă), că lumea nu se va transforma într-o enormă arenă de circ în care oamenii să reducă totul la utilitarism și la distracție, povestirea lui Llosa pare a avea forța profetică pe care și 1984 o conținea. Că umanismul nu mai poate fi înțeles în termenii în care a fost inițial definit e o evidență. Llosa însă sugerează că umanismul ar putea fi definitiv evacuat, trimis la coșul de gunoi al istoriei de lumea electronică și digitală instaurată de super progresul tehnologic. Și, odată cu el, tot ceea ce ne modelase în interiorul valorilor umaniste, al culturii și al nevoii de frumusețe. Tot ceea ce e adânc uman. Tot ceea ce a făcut omul pentru om și în pofida lui însuși.
Dumnezeu a murit și nimănui nu-i pasă, fiindcă bărbații și femeile au învățat să trăiască fără Dumnezeu. Era tot un produs al culturii și, întrucât aceasta s-a transformat în distracție, nici nu ne-am dat seama că în locul zeilor din vechime au apărut futbolul de masă, imaginile de pe ecran, circurile, desenele animate și, mai ales, publicitatea și multiplele sale manifestări care încep să nu mai pară astfel.
În viitorul imaginat de Llosa, bolile au fost dacă nu eradicate, ținute sub control, totul e pus în slujba unei igiene aseptice, omul a devenit vegetarian și aproape a renunțat la fumat, iar cei care nu au făcut-o au locuri speciale în care-și pot cultiva încă aceste obiceiuri decadente. În viitorul imaginat de Llosa, un copil de zece ani este condamnat și trimis la un centru de reeducare pentru că a ucis cu praștia o rândunică, adică o ființă vie, cu sânge cald, al cărei drept de viață trebuie respectat și, în numele aceleiași idei, șobolanii au devenit animale de companie, hrăniți și răsfățați de stăpânii lor sau mișună pretutindeni prin parcuri, căci știința a reușit să distrugă orice germene din corpul lor. În numele aceleiași idei, se pare că deja există, în anumite orașe, fundații care cer să fie autorizate căsătoriile mixte dintre ființe omenești și animale. În viitorul imaginat de Llosa, războaiele nu au dispărut, nici accidentele atomice, însă ele fac parte din codul genetic al umanității și reprezintă o demonstrație a vocației noastre autodistructive la care fiecare a devenit aproape indiferent, amăgindu-se cu gândul că totul se întâmplă departe de el, că un altul e viitoarea victimă. Din moment ce apocalipsa nu are proporții cosmice, restul se reduce la un simplu număr: Accidentul nuclear din orașul Lahore – accident care s-a datorat poate unei acțiuni teroriste, niciodată nu s-a putut determina cauza – a făcut mai mult de un milion de morți, în doar câteva minute.
Totuși, personajul lui Llosa prezintă mai degrabă en passant aceste transformări ale societății. Gândul lui, ca al unui adevărat pterodactil printre noi forme de viață, ca al unuia dintre ultimii supraviețuitori ai unui timp asupra căruia nu mai are o imagine exactă până în ce punct s-a întins, e interesat cu precădere de felul în care cultura s-a transformat în consum de divertisment, dus până la limita absurdului, totul la un click distanță, totul digitalizat, totul subsumat necesității de a livra facil distracție. Doar patru librării supraviețuiesc în Madrid, însă ele nu mai au nimic din ceea ce asociem astăzi noțiunii de librărie. „Librărie” sunt volumele desperecheate pe care un bărbat ce tocmai a murit le lasă în urmă, relicve pentru alte relicve, de data aceasta umane, așadar de care prea puțini sunt interesați. Și care vor rămâne în picioare până când și ultima carte își va găsi un cumpărător, la un preț de nimic, sau statul va decide arderea lor pentru a proteja sănătatea publică de o posibilă molimă provocată de bacteriile din hârtia prăfuită. Muzeele au supraviețuit, dar aproape nimeni nu le mai calcă pragul. De vreme ce toate operele au fost digitalizate, de vreme ce accesul la ele e acum facil și privitorul poate vedea cu o mai mare acuratețe ceea ce ochiul uman se dovedea incapabil să perceapă, închiderea lor devine însă iminentă. Teatrul, opera, baletul sunt locuri în care spectacole se urmăresc pe ecrane ce permit simultan livrarea de informații despre regizori, actori sau interpreți, contextul în care au apărut, montări celebre, oferind publicului libertatea de a discuta chiar în timpul reprezentațiilor pe marginea a orice, ignorând astfel tocmai spectacolul pentru care a venit. Singurul spectator serios admis astăzi este cel pe care-l produce el însuși pe artefactul portabil, acest incinerator a tot ce este genuin și autentic, ceva ce a dispărut practic în lumea asta, unde domnește și scânteiază numai ceea ce-i fals și artificial.
Căci acum ne-am pierdut libertatea fără să ne dăm seama și, cel mai rău, suntem mulțumiți și ne credem chiar liberi. Ce tâmpiți!
Acum e timpul spectacolelor de circ și al desenelor animate care creează iluzia că totul este posibil și intens grație unor efecte speciale incredibile. Acum visul oricărui tânăr este să fie acrobat la circ, iar artistul absolut este tehnicianul care se află în spatele acestei noi realități halucinante. Acum omul trăiește emoția nu descoperind o carte sau ascultând o bucată muzicală, ci prin ceea ce îi livrează saltimbancii și alde muțunache din desene animate. Acum nimeni nu mai are nevoie de un departament de filozofie în vreo universitate, gândul nu trebuie hrănit, ci mulțumit, satisfăcut. Acum se vând opere de artă ce nu există altfel decât spectral, sub forma unor holograme, niște „picturi imateriale” (în expoziția lui Emil Boshinsky, tablourile lui nu există: în afară de titluri, pânzele au o existență digitală), iar avangarda nu e experimentală, ci grotescă (Expoziția se intitula: Sculpturi pentru olfactiv. Erau acolo cam douăzeci de maimuțoi care vomitau, urinau, defecau sau supurau niște lichide – să le zicem pe numele lor: muci – pe urechi și pe nări, pe care, pentru a aprecia semnificația mostrei în întregime, trebuia să le miroși în niște recipiente unde doi maimuțoi își scurgeau excrescențele astea.). În acest „acum”, puținii oameni care au cunoscut și un alt timp fie se adaptează, fie uită și, în cele din urmă, mor. E un timp care a așezat totul, în numele libertății și al drepturilor tuturor ființelor la tot, sub semnul uniformizării, în care omul e depersonalizat, în care orice ierarhie a spiritului a dispărut, în care arta nu e doar bunul fiecăruia, ci fiecare e creatorul propriei opere inexistente. Nu se mai poate spune că există romancieri; mai bine zis, am devenit cu toții romancieri. Un timp al hologramelor, al simulacrelor, al distracției, al maselor, nu al individualității. Un timp robotizat, atent drămuit. Din care a dispărut orice bucurie. În care transcendența a fost anulată, arta coborâtă în stradă, liberalizată, trivializată, în care plăcerea, de orice natură, a fost înlocuită de confortul dulceag și incolor, accesibil tuturor. Iar omul, transformat într-un sclav ce trăiește în iluzia libertății pe care a dobândit-o prin progres.
Trăim într-o lume în care ceea ce înainte numeam artă, literatură, cultură nu mai e opera fanteziei și a măiestriei mâinilor unor creatori individuali, ci a laboratoarelor, atelierelor și fabricilor.
Nu lipsesc notele întunecate din textul lui Llosa, dar, mai ales, nu lipsește disperarea amară care se infiltrează printre imaginile ironice, uneori cinice și absurde ce surprind realitatea prin care personajul rătăcește. El e un om-relicvă perindându-se debusolat printr-o lume în care starea de bine (a nu gândi, a renunța la a mai fi și altceva decât o particulă minusculă într-o masă amorfă) e tot ce contează. Condiția lui e aceea de rătăcitor, de ființă singură și pierdută în căutarea drumului spre casă. De fapt, spre un acasă de mult pierdut și care acum, pentru el, nu poate fi altceva decât locul unde vrea să ajungă pentru a se retrage definitiv din lume. Chiar dacă nu știe că la capătul rătăcirii din acea zi îl așteaptă moartea, pe ea o caută prin tot acest labirint de străduțe și fragmente delirante de realități post umane pe care le detestă profund, dar pe care (încă) trebuie să le suporte stoic.
Însă pentru oameni ca mine, din altă epocă, viața fără librării, fără biblioteci și fără cinematografe e o viață fără suflet.
Pierderea temporară a memoriei nu e însă doar pretext al rătăcirii care înseamnă cufundare în sine și provoacă derularea de gânduri ale personajului. E mai mult, imagine a condiției sub care s-a așezat această umanitate depersonalizată. El însuși a uitat aproape totul despre sine, păstrând doar o vagă imagine a părinților, a caleidoscopului din copilărie pe care îl rotea din încheietura mâinii stângi, a iubirii pentru Carmencita, cea pe care a părăsit-o pentru o femeie de care se credea îndrăgostit, dar care nu a însemnat, de fapt, nimic, a faptului că odinioară fusese, se pare, jurnalist. El însuși, deși duce dorul celeilalte lumi, se simte contaminat de noua realitate. Căreia, biet bătrân, nu-i poate opune decât vânturile, emanație a tot ceea ce e mai omenesc din sine. Vânturile puturoase de care se rușinează, dar care îl fac să se simtă încă viu. Nevolnic, dar luându-și libertatea de a scuipa pe obrazul celei mai avansate științe care, iată, nu a reușit încă să evacueze tot ce e omenesc din om. Vânturile, amprenta umană într-o lume de spectre. Astfel încât, cămăruța plină de cărți și hârtii la care ajunge în cele din urmă e singurul loc în care se poate retrage demn să își întâlnească sfârșitul.
Fără a se lăsa cu ușurință încadrat unui tipar (în ciuda subtitlului: O povestire), textul lui Mario Vargas Llosa e literatură – o distopie amară și un lamento de o dureroasă luciditate pe ruinele unei lumi care nu a putut să-și apere valorile umanismului, fascinată de simulacrele unui viitor digitalizat, dar o literatură care metabolizează reflecția eseistică și obligă cititorul să scruteze adânc realitățile pe care le trăiește, avertizând asupra lumii în care suntem pe punctul de a păși.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
