Aș fi vrut să-i bag dragostea înapoi în ochi cu pumnii și să-i spun să și-o țină mai departe, poate pentru lumea cealaltă, în care, dacă are noroc, va reuși să amăgească pe cineva că poate iubi.
Romanul Tatianei Tîbuleac Vara în care mama a avut ochii verzi se prezintă sub forma unui jurnal scris de un artist tulburat, considerat genial pentru picturile lui revoluționare, picturi care surprind emoțiile provocate de momentele petrecute alături de mama lui în ultima lor vară împreună. Am putea spune că e prima vară împreună din cauza răcelii glaciale de care este marcată relația celor doi până atunci, dar care se va topi treptat sub impactul micilor evenimente din vara trăită împreună. Aleksy cel mare alege să-și înceapă jurnalul cu momentul în care are 17 ani și singura lui dorința este să evadeze, să scape de prezența mamei, de tot ce a însemnat viața lui până atunci și să plece în Olanda.
Mama este aproape suspect de ușor de acord cu planul băiatului, singura condiție pe care o pune fiind ca acesta să-și petreacă alături de ea vara în nordul Franței. Astfel, Aleksy se silește să accepte cele câteva săptămâni care urmează, nebănuind că viața lui va fi definitiv dată peste cap de intimitatea pe care o presupune prezența, atât de respingătoare inițial, a mamei.
Moartea pândește în noi.
Adevăruri cutremurătoare sunt revelate când cu cruzime și onestitate, când cu o duioșie care își are resorturile în cele mai intime corzi ale sufletului celor doi. Recuperarea interiorității, a realității sinuoase din relația mamă-fiu viu se face cu o onestitate și un realism zguduitor. Mama nu se va face bine miraculos, mama urmează să moară. Moartea e în tot și în toate, săpând cu gheara ei puternică în viscerele care altădată au dat viață, moartea pârjolește, dă forță și pustiește totul în jur, seacă de energie, e spasm și limită. Din imediata ei apropiere, simțindu-i suflul puternic, se reordonează deopotrivă prezentul și ceea ce a fost. Iar mama moare la început de septembrie.
Romanul surprinde drama a sute de mame care au sau nu ochii verzi, dar care trebuie să privească adevărul în față și a sute de adolescenți ce poartă numele Aleksy sau orice alte nume și care măcar o dată și-au urât cu toată ființa mama, tocmai fiindcă o iubesc prea mult și s-au simțit abandonați, avortați într-o lume ostilă. Vorbește despre singurătăți și dureri pentru care nu există niciodată cuvinte potrivite, despre apropieri și legături adânc fisurate, dar care nu pot fi niciodată și de nimic sfâșiate, despre revelații târzii, regrete și zbateri, despre maturitate.
Și suferința se ascunde adânc în noi.
Tatiana Tîbuleac scrutează în sufletul și în mintea tânărului de 17 ani care și-ar omorî mama dacă ar putea. Din perspectiva lui Aleksy, cititorul se confruntă cu emoții brute ca niște așchii ascuțite: la început, un dezgust exacerbat, apoi o milă aproape insuportabilă și un regret sfâșietor.
În spatele fiecărei trăiri și al fiecărei reacții se ascunde un copil care a fost împins cu piciorul ca un câine, când acesta era gata să fie câine numai ca sa fie mângâiat. Și care abia acum redescoperă că oamenii pot și iubi, nu doar perverti. Trauma cauzată de ostilitatea mamei și de neputința ei de a-și arăta iubirea, deși nu a lăsat urme vizibile, a tăiat adânc în micul Aleksy, cicatrizându-i ființa și l-a determinat pe marele Aleksy să încerce să-și ascundă rana și vulnerabilitățile, mai bine spus, să le îngroape adânc prin uitare și negarea adevărului că mama e capabilă să iubească.
Imagini din vara care e pe punctul de a se sfârși se suprapun peste altele, iar perspectiva nu se schimbă, ci doar se îmbogățește cu fiecare gând și adevăr rostit, cu fiecare gest făcut împreună, cu timpul dens petrecut sub straja bolii și a morții doar aparent răbdătoare: un soț alcoolic și neiubitor, pierderea fiicei, micuța soră a lui Aleksy, trupul aproape muribund al mamei tras afară din baie după ce ea aproape că se înecase, semnele cancerului pândite pretutindeni, curiozitatea legată de aureolele acelea, în formă de zigzaguri albe care îi înconjurau sfârcurile: mușcăturile tale. Mă mușcai ca un lup când te-am alăptat. Ar fi trebuit sa nu-ți mai dau, dar tu sugeai și sugeai, nu mai voiai și altceva ca ceilalți copii. Te-am iubit Aleksy, te-am iubit cum am putut.
Cruzimea e în fiecare și fiecare e vulnerabil.
Mama e, într-o anumită măsură, moartă încă din momentul în care îi cere fiului să-și petreacă vara alături de ea. Tot ceea ce urmează e doar desfășurarea modului în care trupul și ultima respirație a ei sunt sacrificate pentru ca sufletul să-i poată înflori, rănile să se acopere de tandrețea nicicând perceptibilă între ei și iubirea să-și găsească, sfâșietor și în salturi, drumul către inima lor. O iubire care nu mai are timp, care e sugrumată de regrete și de târziu, de tot ceea ce a fost, dar care acum e singura formă de a fi pe care o descoperă împreună.
Vulnerabilitatea și cruzimea sunt cele două dimensiuni pe care le scrutează Tatiana Țîbuleac. Aleksy își dorea înapoi mama de dinaintea morții surorii lui, iar mama, la rândul ei, voia să o reînvie pe acea mamă care a murit odată cu Mika. Nu timpul vindecă traumele, nici boala și nici moartea. În prezența lor însă, fiecare dintre cei doi își acceptă înfrângerile și neputințele, iar Aleksy transformă resentimentele și revolta în ceva mai plin, împărtășindu-se dintr-o frumusețe ce nu durează, învățând să-i păstreze contururile.
Această privire capabilă să vadă frumusețea este marele dar al mamei către fiul ei. Nu e un dar voit, e prelungirea unei absențe transformate în prezență și pregătirea pentru absența definitivă. Aleksy nu reușește să ierte, dar învață să accepte. Nici mama nu știe să ierte, însă acceptă că sunt lucruri ce nu pot fi mereu iertate. „Poate au greșit”, i-am spus eu cu un nod în gât. „Poate”, mi-a răspuns ea senină și a murit peste o săptămână.
Orice vară se transformă în toamnă.
Romanul ridică întrebarea dacă poți să iubești atunci când crezi că nu ești iubit și ne lasă să găsim noi răspunsul, de două ori rolurile fiind inversate între mamă și fiu. Mai întâi atunci când cancerul îi răpește mamei treptat orice putere, transformând-o într-un copil ce nu se poate îmbrăca, nu poate face de mâncare, nu se poate spăla sau merge la toaletă, iar Aleksy trebuie să preia rolul maturului. A doua inversare a rolurilor e de altă natură; e între cel care iubește, dar rămâne neiubit și cel care este incapabil să ierte și, automat, să-l iubească pe celălalt. Aleksy e copilul respins după moartea surorii, căci mama se închide în tăcere și își condamnă fiul pentru că a supraviețuit în locul fetiței. Spre final, mama își exteriorizează iubirea, care a fost, de fapt mereu prezentă, iar fiul este neputincios în a o ierta.
Sfârșitul verii înseamnă sfârșitul mamei. El aduce moartea. Oricât ai spera că se poate amâna acest moment, semnele sunt de la început acolo. În același timp, m-am întrebat de ce alege Tatiana Țîbuleac să le ofere celor doi o vară împreună. De ce e important ca regăsirea și pierderea lor să se petreacă tocmai vara. Nu știu, dar îmi place să cred că fiecare dintre noi așteptăm vara, o dorim, ne tragem energia din ea, apoi o pierdem, dar suntem mai împliniți. Iar în romanul Tatianei Țîbuleac nu doar mama așteaptă, ci și Aleksy o face, iar vara lor, odată împlinită, se va scurge încet spre neființă. Ca orice există pe lumea asta. Lăsând însă în urmă rodul unei apropieri altfel imposibile.
[La Bistrița, poeții invită un prozator. Anul acesta: Tatiana Țîbuleac care va intra în dialog cu cititorii într-un eveniment moderat de Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, sâmbătă, 16 iulie, la ora 11, pe terasa Restaurantului Rapsodia. AICI puteți consulta întregul program al Festivalului „Poezia e la Bistrița”- 14-17 iulie, 2022.]
*Ioana Crega, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a, științe, la Colegiul Național Iași. Anul acesta a fost laureată la faza națională a Olimpiadei de Lingvistică.
