Aș fi schimbat-o, dacă aș fi putut, cu orice altă mamă din lume în două secunde. Chiar și cu una bețivă, chiar și cu una care m-ar fi bătut zilnic. […] Un singur lucru nu se lega în toată povestea aceasta – ochii. Mama avea niște ochi verzi atât de frumoși, încât părea o greșeală să îi irosești pe o față dospită ca a ei.
Cât de mult poți urî o mamă? Cât de mult îți poți dori să îndepărtezi o pereche de ochi verzi care trădează aproape de fiecare dată când îi privești sentimente familiare – cea mai intensă suferință, cea mai profundă revoltă, cel mai acut dezgust, oboseala -, pentru că și tu știi ce înseamnă fiecare dintre ele? Cât de întunecat poate fi trecutul încât să nu te lase să privești mai departe de prezent?
Durerea se află de prea multe ori în miezul vieții omenești, provoacă prea multe pierderi și prea multă nepăsare. Tot ea este cea care, tăcută, conduce omul pe drumul unuia dintre cele mai puternice și aparent vindecătoare sentimente. Ura. Pentru că atunci când îl urăști pe cel care ți-a greșit, nu te mai urăști pe tine. Pentru că atunci când suferința devine prea puternică, ura te învăluie într-un cocon de ceață deasă și sporește furia, furie îndreptată către tine, cel din trecut, și către cea care ți-a dat viață, dar nu a știut să o ocrotească. Către cea care ți-a văzut durerea și frica de abandon, spaima de a fi uitat, dar a ales să le ignore și să se îngrijească doar de propria suferință. În final, însă, te-ai uitat și tu pe tine însuți.
Au rămas doar ura, doar furia, care vor dispărea într-o singură clipă, în momentul în care, singuri într-un lan de floarea-soarelui, ea, mama, sursa nefericirii tale, îți va spune că, în curând, după ani în care i-ai dorit moartea, dorința ți se va îndeplini în sfârșit.
Devenisem, în fine, copilul ei, iar ea – mamă. […] De ce nu începuse mama să moară mai devreme?
Moartea este uneori singura care îți dă posibilitatea să privești, adevărat că doar pentru o clipă, o realitate alternativă ce surprinde tot ceea ce ar fi putut fi, dar nu a fost. Tot ceea ce ar fi putut să te schimbe pe tine și, totodată, pe cei din jur. Tot ceea ce ar fi putut să țină departe singurătatea, durerea, dorul și lipsa speranței ce amenință să te ajungă din urmă cu fiecare clipă care trece. Aleksy a încetat să trăiască, deși inima a continuat să îi bată, la o vârstă fragedă. A încetat să spere în momentele în care viața abia începea și i se arăta întunecată în prag. Copilăria sa a luat sfârșit când sora lui, Mika, a respirat pentru ultima dată, când mama sa, înecată în propria durere, nu a întors privirea către el timp de șapte luni, când tatăl a intrat în casă imediat după divorț și, alături de noua sa parteneră, a luat toate obiectele de preț și nici măcar nu l-a privit. Aleksy a fost nevoit să crească mult mai repede decât ar fi trebuit, a făcut cunoștință cu nepăsarea în clipele în care abia învăța să iubească. Dar cum poți iubi oare când nimeni din jur nu te învață?
Când dragostea înseamnă strigăte, durere și lacrimi vărsate în întuneric, cu ușa de la cameră închisă, furia este singura care îndrăznește să se apropie, iar în scurt timp devine un mod de a proteja ultima fărâmă din tine, copilul fragil care ești, din tine, cel ce nu a reușit să supraviețuiască în fața destrămării propriei familii. Aleksy își urăște mama. Totul în afară de acei ochi verzi ai ei. Acei ochi verzi în care încă reușește să întrezărească viața care i-a fost promisă, dar niciodată oferită. Privind aceiași ochi verzi, departe de acel acasă pe care nu l-a cunoscut niciodată, într-un lan de floarea soarelui din Franța, în acea vară, cea mai luminoasă pe care a trăit-o, află că se vor închide pentru totdeauna mai repede decât ar fi crezut. Timp de trei luni trăiește pentru prima și, totodată, pentru ultima dată, ceea ce și-a dorit timp de o viață. Trăiește dragostea. Și nu o trăiește singur. O trăiește alături de propria mamă, o mamă care, pe zi ce trece, devine mai frumoasă, mai fericită – deși trupul îi este devorat încet, încet de cancer. O mamă care, pentru prima dată de la moartea Mikăi, se comportă asemenea uneia. O mamă care, cu ultimele puteri, ocrotește sufletul căruia i-au lipsit atât de multe. Pentru prima dată, viața îi oferă lui Aleksy un dar, însă moartea are grijă să i-l ia mult prea curând.
Te-am iubit Aleksy, te-am iubit cum am putut.
O viață irosită. O viață pierdută, ce nu a ținut cont de rugăminți, dar nici de lacrimi. O viață care te-a rănit de atât de multe ori și care acum, aproape de sfârșit, îți oferă în dar o moarte anunțată. În ultimele sale clipe, mama se întoarce către copilul pe care nu a știut să îl iubească așa cum ar fi trebuit, către copilul care, după moartea surorii lui, i-a dorit dragostea și prezența mai mult decât orice, către copilul care, prin simpla existență, i-a îngăduit un rol pe care nu s-a simțit pregătită să îl accepte. Suferința a dictat în acele momente, imaginea fiicei care într-o seară a încetat să mai fie și prin a cărei absență totul s-a cufundat în beznă, fiind mai puternică. A ales să ignore, să îndepărteze lumina ce în fiecare zi se apropia de fotoliul din sufragerie și îi cerea mângâiere, lumina care, nu după mult timp, a început să se piardă în negură și să se îndepărteze din ce în ce mai mult. Lumina revărsându-se dinspre fiul ei. Când și-a dorit să o reaprindă, să îi ofere viață, a fost prea târziu. Aleksy nu mai era Aleksy al ei, nu mai era copilul știind să iubească sau să ierte. Din tot ceea ce fusese odată a rămas doar un suflet chinuit, mutilat de abandon, de durere și de singurătate, un suflet care a încercat să se reîntregească prin furie și ură. Mama știa către cine era îndreptată ura, o simțea și nu îl putea învinovăți. În ultimele luni din viață își dorea iertarea, își dorea liniștea pe care doar Aleksy i le putea oferi. Acea vară, atât de pură, atât de frumoasă, atât de plină de culori a dat un sens vieții irosite, călcate în picioare de atât de multe ori în propria-i casă, în propriul dormitor. Pentru prima dată, a simțit toate lucrurile după care a tânjit atât de mult timp. A simțit dragostea propriului fiu. A simțit liniștea. A simțit viața, chiar dacă ea i se apropia de sfârșit. A simțit tot ceea ce nu a putut să trăiască în ultimii ani din cauza propriei suferințe, din cauza propriului dor. Timp de o vară a uitat ce înseamnă singurătatea. A fost mai mult decât un simplu trup, mai mult decât o femeie, a redevenit mamă.
Știu că asta ar indispune-o foarte tare pe mama, pentru că ea vede, vede totul. De câteva ori i-am surprins ochii roind prin cameră – verzi și iscoditori – uitându-se pe geam sau răsfoind vreo carte, apoi aterizând lângă mine, pe pernă, ca să mă privească îndeaproape.
O vară. O vară care a devenit mai vie și mai importantă decât o viață întreagă. O vară care a adus cu ea deopotrivă împlinire și dezbinare, fericire și suferință. Viața lui Aleksy a rămas ancorată în acea vară, în serile petrecute alături de mama sa pe nisipul plajei, în zilele trecătoare din lanul de floarea-soarelui, în clipele în care s-a simțit pentru prima dată complet. La un moment dat însă, în clipa în care nu putea fi mai fericit, vara a luat sfârșit – viața mamei sale a luat sfârșit.
Un singur lucru a rămas. Acei ochi, acei ochi verzi care, chiar și acum, după ani, îl urmăresc. Acei ochi care apar în fiecare tablou de al său. Acei ochi care simbolizează cea mai frumoasă perioadă a vieții sale. Atâta timp cât culoarea rămâne, vara aceea și mama rămân de asemenea. Rămân în sufletul lui, în apropierea sa în nopțile reci și tăcute. Sunt singurele care rămân chiar și după accidentul care i-a răpit tot ceea ce a mai reușit și a mai putut să iubească. Pentru că în clipa în care acea vară a luat sfârșit, și sufletul lui Aleksy s-a frânt din nou, lăsând în urmă, în acel peisaj viu colorat, cele mai frumoase amintiri însoțite îndeaproape de ochii mereu verzi.
În noaptea aceea nu ne-am iubit. Dimineața nu a fost frumoasă. Moira nu a vrut să vadă macii. Șoferul nu a adormit. Accidentul nu s-a produs. Picioarele nu s-au frânt. Sângele a rămas necurs în tâmplă. Dragostea nu s-a pierdut. Drogurile nu m-au găsit. Vara în care mama a avut ochii verzi nu s-a terminat niciodată.
Totul are un sfârșit. Și poate tocmai acest sfârșit conferă frumusețe momentelor trăite, le oferă viață veșnică în interiorul nostru. Asemenea fiecărei clipe, și vara lui Aleksy și a mamei sale a luat sfârșit. Un sfârșit care, deși a răpit viața și a oferit în schimb moartea, a promis amintiri, a promis vindecare, a promis o nuanță de verde ce nu se va pierde. O nuanță de verde, o privire profundă, ce nu vor putea fi vreodată uitate sau ascunse și care vor continua să dăinuie, așa cum au făcut-o și până acum, pe o pânză, martoră a tot ceea ce a fost și a tot ceea ce nu va mai fi.
- De-a lungul timpului, romanul Vara în care mama a avut ochii verzi și-a găsit printre cititorii/ redactorii Alecart mulți admiratori. AICI și AICI puteți citi alte două recenzii!
*Maria Ioana Oglinzanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași. În anul școlar precedent a participat la faza națională a Olimpiadei de istorie și de limba latină. De asemenea, a fost invitată ca jurnalist cultural la Festivalul Internațional „Poezia e la Bistrița” (iulie, 2024) și la BAC-FEST (19- 22 sept. 2024).
