Verdele meu & Vara în care mama a avut ochii verzi, de Tatiana Țîbuleac

Primul gând care îmi vine în minte atunci când îmi amintesc de cartea Tatianei Țîbuleac este, de fapt, nu un gând propriu-zis, ci… o culoare. Nu e greu de ghicit că aceasta e verde, însă nu verdele simplu, fără conținut și personalitate. E un întreg spectru de nuanțe de verde: când crud, când smarald, verde pal, verde gri, verde jad, bătând în negru, amestecat cu galben pai, un verde totalizator în care se reflectă paleta de sentimente și de trăiri ale lui Aleksy, personajul principal (mai bine spus, unul dintre personajele de prim-plan). Cartea surprinde cu măiestrie, dar și cu forță cum tânărul „adolescent dereglat” (percepția lui Aleksy), învață practic… să-și iubească mama cea de demult renegată, cea care l-a ignorat atâția ani, dar care nu îi rămâne indiferentă din, l-aș numi eu, momentul x: apariția cancerului.  Cartea este structurată în 77 de capitole, atipice, fiindcă unele dintre ele constau numai dintr-o singură propoziție (cap. 4: Ochii mamei erau o greșeală).

122 de pagini citite și o senzație persistentă de vid

Cartea poate frapa, poate intriga sau revolta cititorul luat pe neașteptate, obligat să plonjeze în universul celor două personaje, făcându-mă să cred încă din primele pagini că citesc mărturisirile unui om nebun: În acea dimineață, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată.[…] Aș fi ucis-o cu jumătate de gând. ori a unui psihopat: Îmi venea să o bag în mașina de spălat și să o pornesc la ciclul de opărit cearșafuri. Să o închid în congelator și să o scot de acolo fărâmițată. Să o iradiez. Pe parcurs am aflat însă că Aleksy nu se află foarte departe de aceste ipostaze. El trece prin numeroase momente de răscruce, cel mai devastator fiind moartea surorii sale, Mika. După acest incident, Aleksy se află într-o perioadă de zdruncin interior, în urma căreia este transferat într-o școală pentru copii instabili mental. Boala mea avea o denumire din șaisprezece litere, mergând la psihiatru pe tot parcursul vieții.

Mama. Personaj dezechilibrat, mutilat, înconjurat de răceală până în momentul x, traumatizată și ea de moartea prematură a fiicei, mi-a produs o stare de continuă revoltă, dar și o undă de compătimire. Nu are cum să te lase rece un astfel de personaj: te intrigă și te înmoaie în același timp. După moartea Mikăi, se închide șapte luni în camera sa și nu mai iese de acolo. Mi-am pus multe întrebări cu privire la acest personaj. Este oare posibil ca pierderea unui copil să te blocheze în așa manieră încât să uiți că mai ai unul? Să uiți că și pe el îl doare la fel cum te doare pe tine? Mi-ar fi plăcut însă ca mama să-și fi amintit o singură dată și de mine – de celălalt copil al ei, împins în această lume de același uter inconștient. Perioada aceasta de șapte luni a fost crucială în formarea, ori mai bine zis, în deformarea lui Aleksy, dintr-un copil neiubit într-un adolescent dereglat. Mama propune, chiar îl obligă să meargă într-o vacanță în Franța, locul preferat. Am simțit cum, prin acest gest, ea încearcă într-o anumită măsură să se revanșeze (un cuvânt prea gol), să primească ultima și cea mai importantă iertare pentru a putea pleca dincolo cel puțin liniștită, dacă nu împăcată, „Knocking on heaven’s door”.*

Momentul X și geamurile unui submarin de smarald

Am asistat la o transformare treptată, subtilă, a doi oameni defecți, răniți, în oameni noi, în doi oameni „umani” (îmi asum termenul, chiar cu riscul de a suna divergent). O culoare, cea a unei rochii, poate schimba o atitudine: Am simțit în acel moment – dureros și repede că din cauza acestui alb nu o mai uram atât de mult.[…] Ura mea față de mama, deși nu dispăruse cu totul, se uscase și prinsese coajă. Aleksy încearcă să se sinucidă, însă mi-a dat impresia că tot ce își dorea era să fie găsit, iubit, recunoscut și, pe bună dreptate; oare nu chiar lipsa acestor lucruri îl face „defect”? Imposibilitatea de a muri când aveam absolută nevoie era cea mai mare nedreptate care mi s-a făcut vreodată, iar mie mi s-au făcut multe nedreptăți. Începând cu nașterea mea de către o femeie absolut străină. Tentativa de sinucidere a lui Aleksy este și ea o treaptă în reconstruirea relației mamă-fiu. Când m-a găsit mama, totul se terminase. S-a culcat lângă mine pe prag tăcută și udă […]. M-am lipit de ea ca o rană de un plasture. Am stat amândoi așa – eu plângând, iar ea netezindu-mă pe cap cu mișcări circulare – cum făcea Mika în copilărie. Începe de aici o vindecare a ambelor părți, o senzație de fericire crescândă, care se răsfrânge asupra lucrurilor mici: Am prins o libelulă și am stat lângă ea toată ziua. Am ajutat un fluture să se nască. Două răni care treptat se cicatrizează, două lumi care învață să comunice, două ființe care se caută, se redescoperă, se acceptă.

Mi-au rămas în minte imaginile vii ale ochilor mamei de dinainte și de după vestea cancerului, văzuți din perspectiva lui Aleksy. Dacă înainte erau o greșeală, erau resturile unei mame străine foarte frumoase, după momentul x, ochii capătă o altă nuanță, transformându-se în lanuri de tulpini frânte, poveștile mele nespuse, geamurile unui submarin de smarald, cicatrice pe fața verii. Am putut simți cu uimire că în ochii mamei o detestă, dar se detestă și pe sine; în ochii ei o scuipă, o reneagă, dar se și autoreneagă și tot în ochii ei se regăsește pe sine, se redescoperă. Mama e acum mai frumoasă, deși boala o deformează: Părul scurt o prindea bine, i-am spus. Va muri frumoasă, i-am spus. Mama mă privea cu dragoste. Această privire a ei – pe care o cerșisem toată copilăria – o primeam acum pe gratis. Transformarea deja a început.

Copilul-mamă și mama-copil

Ceea ce cred că înduioșează profund (pe mine m-a emoționat până când a început să mă doară) este acea inversare a rolurilor între mamă și copil. Mama ajunsese ca un copil mic și avea nevoie de o bonă. Aleksy devine „bona”, îngrijind-o ca pe propriul copil. În timp ce citeam, aveam impresia că Aleksy e mai mult decât atât. Ar fi fost bonă dacă ar fi făcut asta înainte, însă nimic nu mai e la fel: ochii mamei erau verzi, erau frumoși, erau ai lui. Ea nu e doar mama, este de fapt o altă identitate a lui, o prelungire a sa, pe care o vede în ochii ce erau scoici crescute pe copaci.

I-am tras turbanul pe urechi ca să nu o bată vântul.

Am îmbrăcat-o cu trei rânduri de haine și i-am pus ciorapii mei flaușați.

Am dus-o la veceu ca să facă totul, pentru a nu umbla după.

Am prins-o de gâtul meu ca pe un pui de koala și ne-am urcat pe bicicletă.

Tabloul lui Van Gogh, Green wheat field with cypress, îmi apare în minte când mă gândesc la acel lan care apare în carte, cu excepția faptului că îmi imaginez chiparoșii a fi, de fapt, floarea-soarelui, florile martore la reuniunea mamă-fiu.

Cartea Tatianei Țîbuleac te întristează și te motivează în același timp; are negreala cancerului, dar, paradoxal, e plină de culoare, de smarald și de floarea-soarelui. Te împinge brutal la început, delicat mai apoi, să reflectezi asupra propriei vieți, asupra propriei relații cu ceea ce înseamnă mamă pentru tine. Nu îți dă răspunsuri, dar te face să îți pui întrebările potrivite ori măcar să încerci. Suntem capabili în mod autonom de a înțelege, de a ierta, de a iubi sau avem nevoie să fim loviți de un eveniment capital, de un „moment x” ca să ne trezim? – iată cea mai dificilă întrebare pe care volumul Tatianei Țîbuleac mi-a dăruit-o și la care încă nu am găsit un răspuns.

* Vers din cântecul cu același nume de pe albumul Pat Garrett & Billy the Kid,  lansat de Bob Dylan pe 16 iulie 1973

 

**Andra Ioana Anițoaie este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

 

 

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.