Existenţa personajelor pe care Gabriela Adameşteanu le aduce în prim-plan în prozele sale scurte este o reprezentare condensată, însă minuţioasă şi atent realizată, a unui parcurs pe care cititorul îl poate suprapune oricărei fiinţe din propriul spaţiu cotidian, fiindcă ea este alcătuită din zecile de evenimente banale care compun viaţa fiecăruia dintre noi. Însă modul în care aceste experienţe sunt prezentate aruncă umbra degradării deopotrivă peste personaje, locuri şi amintiri, deoarece platitudinea acestei vieţi pe care o atribuie scriitoarea fiecărei marionete a lumii sale fictive nu cunoaşte dimensiunea absolută a refugiului, a îndepărtării de spaţiul profan, necunoaştere care influenţează profund negativ destinele celor care se lasă cuprinşi în plasa lui.
Lipsa abilității personajelor de a se desprinde de forţa neobişnuită a gravitaţiei Bucureştiului din epoca ante şi postrevoluţionară se traduce, în primul rând, prin incapacitatea lor de a se retrage în sine şi a căuta armonia sufletească ce le va fi pentru totdeauna interzisă. Ele sunt damnate să devină spectrele existenţei cenuşii pe care o duc între uliţele desfundate de la periferia capitalei (pe care, comparând-o cu celelalte oraşe europene, sunt nevoiţi s-o aşeze printre târgurile provinciale aspirând la un statut superior); ele sunt victimele unor locuri de muncă dominate de ambiţii, de relaţii la impactul cărora adevăratele valori se retrag, şocate; ele rămân parteneri ai unor legături amoroase care nu le pot oferi satisfacţie spirituală, dincolo de care se întrevede posibilitatea continuităţii unei căsnicii şterse, condamnate la plictiseală şi la inevitabilul sfârşit prin certuri repetate, culminând cu un divorţ; și, la sfârşitul acestei implacabile vieţi sortite permanentei ancorări în mediocritate, cunosc moartea însoţită întotdeauna de suferinţă, ori sfârşitul celor dragi, la care asistă fără să poată face nimic, fără ca măcar să informeze rudele despre adevărata stare a sănătăţii celui de pe patul de spital, aşa cum se întâmplă, de exemplu, în Vară-primăvară.
Pentru toate personajele prozelor scurte ale autoarei, cerul este întotdeauna cenuşiu, primăvara este mohorâtă şi înnorată, iar vara izbucneşte dintr-odată, cu o forţă colosală, ce răbufneşte vulcanic pe străzile murdare ale Bucureştiului prin asfaltul încins, prin apartamentele puternic încălzite, prin valuri de transpiraţie. Este imposibil să rezişti fluctuaţiilor memoriei incandescente, care îşi face din orice eveniment actual, oricât de neînsemnat, pârtia de lansare spre reminiscenţele unei vieţi care niciodată nu a încetat să fie acelaşi lucru: o fugă după ceva inedit, care nu mai apare, o disperată goană în timpul căreia viaţa trece pe lângă actanţi fără ca aceştia s-o poată trăi cu efervescenţa tinereţii (niciunul dintre personaje nu este trecut de patruzeci şi ceva de ani): „I se păruse că s-a apropiat foarte mult de ceva ce putea fi înţeles, când deodată totul se depărta şi propriile întrebări îi apărură drept ce erau: nişte stupizenii…” (Gara de Est). Frământările sufleteşti sunt dovezi ale unui zbucium interior căruia nu i se poate găsi nicio soluţie, fiindcă existenţele nu mai pot fi salvate din vertijul acestei vieţi lipsite de sens, doborâte de plictiseală, în care orele libere sunt prilejuri de aduceri-aminte, deoarece nimeni nu se apără de avalanşa de amintiri nostalgice, ce cuprind mereu acelaşi sistem de axe între care se desfăşoară zilele.
Narațiunile tratează cele mai importante aspecte ale mediului cotidian: relaţiile cu familia (în Vară-primăvară), relaţiile de cuplu, cu accent pe conflict, pe alterarea treptată a iubirii, până ce ea nu mai devine decât o uzură, un aspect fără de care viaţa nu ar mai putea fi concepută (Neliniştea, Dialog), programul de la serviciu, interacţiunea cu cei din acelaşi birou şi stările conflictuale care rezultă din această lume a intereselor, a bârfelor (O plimbare scurtă după orele de serviciu), ori nuvele în care acestea se întrepătrund: Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă, Gara de Est. Însă sub toate formele în care sunt dezvoltate, temele sunt abordate într-o manieră care nu scoate în evidenţă decât partea întunecată a lor, lipsa de comunicare a personajelor, încercarea de mascare a acesteia în spatele unui fals dialog, care nu se opreşte decât la îngustimea clădirii de serviciu ori a apartamentului închiriat în care relaţia de cuplu se degradează. Un spaţiu care se sufocă sub propria greutate, sucombă la impactul cu forţe pe care exponenţii săi nu le pot controla, o lume prăbuşită sub propria limitare intelectuală şi materială deopotrivă, izolată în estul Europei de o civilizaţie la nivelul căreia nu va putea ajunge niciodată, o sumă de existenţe care nu contează, la nivel global, decât ca un număr de cifre într-un recensământ. Aşa cum afirma Cornel Moraru, „insignifiantul şi totuşi teribilul calvar al neliniştii cotidiene” este subiectul acoperit de întreg volumul autoarei, în care fiecare pagină descrie un „frison al singurătăţii şi al eşecului”. Realitatea este prezentată minuţios, dar dincolo de această înregistrare ca pe bandă nu transpare niciun gând meditativ, niciun fior spiritual, acoperit complet de materialitatea înăbuşitoare din jur. Conştiinţele se află într-o permanentă stare de surescitare nervoasă, fiindcă dincolo de margine acestei vieţi, ea însăşi o prăpastie, se deschide abisul bolii (Neliniştea prezintă sentimentul înfrigurat al femeii faţă de care bărbatul este neatent, indiferent,incapabil să-şi dea seama că soţia sa este ameninţată de boală) ori al morţii. Depresive şi frustrate, personajele se regăsesc singure (căci obiectivitatea autoarei este perfectă) pe scena unei lumi mizere, dezolante, care li se deschide înainte ca o oglindă din care le priveşte „un hiperrealism angoasant”, după cum scria Doina Ioanid, care le dezumanizează.
Ratarea personajelor este evidentă, indiferent de mediul din care fac parte (întârzierea la locul de muncă sau la vizita unor prieteni, certurile cu amanţii, incapacitatea de a sfârşi tezele şi de a avansa pe un alt post). Personajul îşi pierde aura mistică, el este redus la condiţia unui prizonier al propriei existenţe, nu mai poate fugi de aceeaşi realitate pe care nici nu o poate privi în faţă, pentru a recăpăta controlul asupra ei.
Într-un univers ficțional în care lumea nu mai are nimic pur, ideal, superior, cu valenţe spirituale, condamnarea este repetabilă pentru fiecare exponent al umanităţii. Este un cerc vicios pe conturul căruia vor continua să se învârtă toate personajele prozelor scurte ale Gabrielei Adameşteanu, absorbite de meschinăria unei vieţi ce nu permite transcenderea, glisarea pe verticală spre cucerirea unor forţe sufleteşti accesibile prin cultură, prin autocunoaştere, prin meditaţie şi creaţie. Este un microcosmos obscen, incredibil de neînsemnat pe harta lumii, fiindcă frământărilor personajelor sale nu le răspunde decât moartea, care vine să curme o existenţă scursă năvalnic, fără plăcere, fără timp de aprofundare şi de înţelegere, ca apa printr-un robinet pe care nu îl mai oprește nimeni.
(Articolul Iuliei Ștreangă este preluat din numărul 11/ 20013 al revistei Alecart, ediție dedicată primei ediții FILIT.)
