Numai cei vii pot da ceva celor vii, nu cei morți.
Un roman tulburător, precis în analiza mecanismelor sufletești, reușind un perfect echilibru între dramatismul situației cu care se confruntă personajul – ultimele săptămâni pe care le are de trăit – și distanța pe care se străduiește să o pună între sine și ceea ce urmează să se întâmple, între gândul legat de ce a fost viața lui până în acel moment și tentația de a o revizui prin prisma a ceea ce descoperă că se întâmplă cu cei apropiați. O distanță care se traduce în hotărârea de a trăi doar prezentul, în constatarea imposibilității de a face asta, în ispititoarea (și uneori inconfortabila, periculoasa, lipsita de noimă) reevaluare a ceea ce păruse certitudine până atunci, într-o suită de repoziționări și în transpunerea acestora în gesturi, cuvinte și fapte decantate de realitatea căreia trebuie să-i facă față: diagnosticul de cancer, puținele momente în care va fi pe deplin prezent în viața celor dragi, tot mai accentuata cedare a trupului în fața bolii (Ești bolnav, tati? Se așeză pe patul lui. / Da, David. Sunt obosit, mereu un pic obosit și uneori obosit rău de tot. Ieri am fost obosit rău de tot. / Bolnav de obosit? / Bolnav de obosit.). Un roman curajos pentru că Martin Brehm, personajul lui Schlink, e un bărbat trecut de șaptezeci de ani și, mai mult, un bărbat întru totul conștient de consecințele alegerilor făcute: căsătoria cu o persoană mult mai tânără, cu un temperament diferit și o pasiune (cea de a picta) care nu e și a lui – aspecte ce nu reprezentaseră până atunci impedimentul unei vieți de cuplu considerate împlinite; un tată al unui copil încă mic, aflat pe punctul de a i se spulbera inocența, de a se confrunta cu brutala dispariție a părintelui de care este încă foarte legat. „Materia” cu care lucrează Schlink are riscul de a pune personajul într-o lumină fie ridicolă, fie detașată de empatia cititorului (ce așteptări mai poate avea acest bărbat, la cei șaptezeci și șase de ani ai săi, altele decât întâlnirea – mai apropiată sau mai târzie – cu moartea? s-ar putea întreba, cinic, eventualul cititor). Aceasta e uriașa provocare căreia scriitorul german îi face față remarcabil: totul e de la început acolo – trăim de foarte devreme cu gândul morții, dar gândul nu înseamnă nimic, nu te pregătește și nu îți oferă soluții. Viața vine peste tine altfel când ești obligat să privești moartea în ochi.
Nu, nu poți face bilanțul unei vieți. În viață faci unele și faci altele, și până la urmă asta ți-a fost viața. Nimic mai mult.
Perspectiva este cea a lui Martin și e remarcabilă onestitatea cu care sunt livrate bucăți de gând și de trăire – amestecul de luciditate și de înfiorare, permanenta oscilație între sine (oboseala, teama, dorința de a-și păstra demnitatea și momentele inevitabile, tot mai dese, de slăbiciune) și nevoile celorlalți, atenția îndreptată asupra lor – asumarea responsabilității în tandem cu gândul că nimic nu mai are cu adevărat rost. Că viața lui se termină și a lor continuă. Că ceea ce a putut face s-a petrecut deja. Chiar dacă bărbatul nu se poate opune complet ispitei – zadarnica iluzie – că are încă datoria de a săpa o urmă, cât de firavă, în sufletele și în viețile lor. Chiar dacă lucrurile se văd diferit când unul rămâne la un capăt al vieții, iar celălalt e deja legat de capătul morții: Vrei să-i deschizi un cont la librar? Se uită la el de parcă nu era în toate mințile. / Când eram tânăr, asta m-ar fi făcut fericit. Pe David îl face fericit. / Tu vrei ca lui să-i placă ceea ce-ți place și ție. Vrei să ajungă ca tine. Am dat peste scrisoarea pe care i-ai scris-o. Ai vrea ca el să gândească așa cum gândești tu – despre Dumnezeu și despre iubire, despre tot. / Doar mi-ai spus și tu să-i las ceva lui David! / Dar nu chestiuni așa de dificile. Poate un filmuleț, dacă nu despre bărbierit, atunci despre gătit sau despre colecționat timbre sau monede, ce știu eu? Sau despre animale de casă […] De ce te-agăți de David chiar și după moartea ta? Mă înspăimântă. Când încetează responsabilitatea și cine pe cine consolează? Cine pe cine protejează? Cel care pleacă fiindcă pentru el însuși nu mai poate face nimic, dar pentru cei ce rămân crede că da și pe umerii lor rămâne totul sau aceștia, căci celălalt e deja foarte singur, foarte obosit și a pierdut deja ceea ce ei vor mai avea un timp?
Nu există în Vârsta târzie nimic sentimental, nicio zguduire care să fisureze eșafodajul solid al conștiinței unui bărbat care știe că viața va continua în curând doar pentru ceilalți. Totuși, există o vibrație interioară – mereu prezentă, mereu ținută în frâu – care pulsează dureros. Cu atât mai viu și mai omenesc cu cât Martin nu abdică de la privirea lucidă, chiar dacă se lasă mânat de impulsuri sau frământat de îndoieli. Totul e pe muchie de cuțit și totul strălucește limpede în lumina acestei neabdicări de la demnitate, singura reală libertate a personajului. Așadar, nu în registrul major se petrec și sunt aduse în lumina conștiinței întâmplările ultimelor săptămâni din viața sa, ci în cel al firescului. Un firesc care nu e scutit de revelații. În fața cărora se ridică înțelegerea că acestea (ceea ce descoperă despre prezentul și apoi despre trecutul Ullei, faptul că există un bărbat în viața ei, că tatăl nu și-a părăsit familia, așa cum credea ea, ci a fost constrâns să plece și să nu-și mai vadă niciodată fiica; ceea ce întrevede despre felul de a fi al fiului său David) nu pot și nu trebuie să schimbe nimic în relația dintre ei. Și că singura alegere pe care o poate face este în ce măsură devine prizonierul acestor descoperiri sau se ridică nu împotriva, ci deasupra imediatului. Și ce spune această alegere despre sine. Cât încă mai este aici. Căci e o alegere care va determina, în egală măsură, amintirea (dacă și cât timp ea va dăinui) celor pe care i-a iubit despre el.
Nu, la ușa din cer nu există nici clopoțel sau sonerie și nici clanță. Să treci în vizită pe la mine – ar fi frumos, dar nu merge. E o ușă cum alta nu-i, n-o vezi decât atunci când se deschide pentru tine și intri. Nu, ne luăm rămas-bun, tu rămâi în urmă, eu mă duc după colț și găsesc ușa.
Faptul că omul are conștiința finitudinii sale nu presupune și acceptarea morții. Când vine vorba despre propriul sfârșit, nimic nu ne pregătește pentru asta. Descoperim că niciodată nu suntem gata, că suntem vulnerabili. Nu teama, ci non realitatea acestui moment dictează o schimbare a percepției asupra timpului pe care îl mai avem de trăit, asupra substanței din care este alcătuit acest timp. Cu atât mai mult când verdictul în cazul medicinii moderne e aproape precis în măsurarea lui. Cu un plus sau un minus care nu face altceva decât să te împingă din brațele speranței în cele ale disperării și invers. E ceea ce refuză să facă Martin după un prim moment de debusolare și un foarte scurt intermezzo de negare (indus de reacția trupului ce pare a fi dat uitării boala) urmat repede de regăsirea alternanței de zile faste și zile în care oboseala e zdrobitoare și umilitoare. Nu e zguduit, dar privirea și conștiința ajung inevitabil să scruteze diferit timpul care îi este dat, dar mai ales să repună prezentul sub lupa unor întrebări deopotrivă „firești” și frisonante. Cum vor arăta cele douăsprezece săptămâni (din cele douăzeci și șase – jumătate ale lui și ale bolii, jumătate doar ale bolii, din care a scăzut una, nu din superstiție, ci ca să nu fie dezamăgit) în care încă poate să exercite un anumit control asupra a ceea ce face? Trebuie cu adevărat să facă ceva, ceva diferit de ceea ce a făcut sau să revină asupra a ceea ce a avut, să retrăiască ceea ce a avut un sens odată? E acest interval al nostru sau deja el nu ne mai aparține? Cum se rescriu raporturile cu cei pe care îi iubește? A devenit o povară pentru ei? Deja o absență? Mai are vreun drept acum asupra celor care rămân aici? Poți să-i lași cu adevărat ceva copilului tău despre care nu știi în ce măsură și cât de repede te va uita? Acestea sunt câteva dintre întrebările la care ajunge Martin și la care știe dintru început că nu are răspuns. Că nu există un răspuns. Dar pe care le va „trăi” în curgerea celor câteva săptămâni dintre aflarea rezultatului unor analize și momentul în care decide că timpul petrecut alături de ai lui pe malul Mării Baltice se apropie de sfârșit.
Frigul, vidul, nimicul – nu, nu asta-l speria la gândul morții. Moartea era mai cumplită ca orice altceva, fiindcă puteai trăi orice altceva, dar nu și moartea. Orice altceva putea fi gândit, amintit, povestit, putea fi integrat în biografie. Asta însemna să trăiești: să ai parte de acel lucru nu doar pe moment, ci ca parte a biografiei.
Mai întâi, toate lucrurile până atunci firești devin sursă de ezitări, de interogații: Cum să o fac? De ce să o (mai) fac? De ce așa, de ce aleg (dar aleg cu adevărat?) să acționez astfel și nu altcumva? Urmează „scuturarea”, așezarea în interiorul noii realități și confruntarea cu celălalt: mai întâi cu reacția Ullei, apoi cu cea a lui David. Această confruntare-oglindire constituie, în fapt, miezul romanului lui Bernhard Schlink (tradus de Alexandru Al. Șahighian). Contururile pe care confruntarea-oglindire le dobândește odată cu trecerea zilelor – doar relativ egală. Martin e conștient de diferența – deodată tot mai prezentă, mai acut sau mai domol resimțită, dar niciodată complet estompată – de percepție a celor apropiați. Ulla e încă o femeie tânără, David e doar un copil. Ceea ce este și simte Ulla e diferit de ceea ce trebuie să știe și de ceea ce simte David. Ulla e o femeie puternică, pragmatică, crescută la fermă de două femei reci care au decis că pot să decidă foarte devreme pentru ea. O femeie care, cu doisprezece ani în urmă, nu l-a lăsat pe Martin să se sperie de diferența de vârstă dintre ei. O femeie care și-a îndeplinit visul: pictează, are un atelier și e independentă. Care nu se lasă pradă efuziunilor sufletești. Care știe care îi sunt îndatoririle, dar și că viața merge mai departe. Despre care descoperă ca are o relație cu un alt bărbat. O relație despre care nu ar vrea să știe mai mult, dar în legătură cu care nu se poate împiedica să cerceteze. David e la polul opus. Încă dependent afectiv de el, un copil ce nu a avut timp să afle prea mult despre viață. Atent la schimbările din jurul lui, sensibil. Un băiat pentru care o absență se măsoară, cel mult în ore, care nu a cunoscut altceva decât stabilitatea. De o surprinzătoare maturitate uneori, de o deznădăjduitoare fragilitate. Cum și ce îi poți spune unui copil? Cum îl pregătești pentru ceea ce va urma? Fapta sau cuvântul, ce va păstra amintirea lui? Când te hotărăști să îi scrii, o faci pentru tine sau pentru el, necunoscutul care va deveni? Martin îi scrie, cu bună credință, despre Dumnezeu, despre iubire, despre muncă, învățându-l că tot ce e legat de ele e nedrept. Dar constată că, de fapt, acestea sunt aspectele ce i-au definit lui viața, ceea ce l-a interesat pe el. Ceea ce-i scrisese lui David era tot numai pentru sine. Și totuși era scrisoarea lui către fiul său. N-o putuse scrie pentru el decât așa cum o scrise. Când alegi ce faceți împreună în zilele care se scurg, cine poate spune dacă bucuriile care au fost ale tale, moștenirea păstrată de amintirea ta vor funcționa la fel și pentru el, un omuleț a cărui personalitate nu s-a format încă? Martin este un bărbat bătrân. Un bărbat ce urmează să moară. Care, într-un fel, trebuie să uite deja de el și să fie aici, doar în relația cu cei doi. Esențial diferită. La fel de definitorie pentru el ca om, dar care își rescrie mereu contururile. În care descoperă mereu ceva nou și în care revine mereu la certitudinile pe care le are. Între. Așa funcționează conștiința și gesturile lui Martin. Între David (prima parte) și Ulla (a doua parte a romanului), deși niciun moment lucrurile nu sunt atât de clar delimitate. Între sine și ei. Cu singura certitudine – pentru toți (și pentru fiecare în parte) că ei vor rămâne încă aici, iar el nu.
Acum plânsul îl podidea când auzea mierla cântând sau când deslușea zgomotul copiilor care se jucau, sau când asfințea soarele. Când îi curgeau lacrimile, îi venea în minte un vers al lui Heinrich Heine și se simțea de parcă inima i-ar sângera până la moarte cât se poate de plăcut.
Așa arată ultimele zile ale lui Martin. Zilele din imediata apropiere a întoarcerii în oraș. A plecării de acasă într-un sanatoriu. A ieșirii din viață.
Când omul rămâne singur fiind încă printre ceilalți – ei nemaiputând face nimic pentru el, el nemaiputând fi nimic pentru ei – ceea ce-i rămâne este vocea naturii și ecoul literaturii. Acest ecou vibrează permanent în romanul lui Schlink. Subtil, se simte în scriitura lui acel construct solid care înseamnă filtrarea adevărurilor vieții prin ceea ce a fost decantat cultural, nu doar trăit. Rezultatul: o carte deopotrivă rece și incandescentă, o oglindă reflectând în egală măsură ceea ce e înăuntru și în afară.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
