Mi-a spus că îi pare rău că am ajuns bonă, pe când aș fi putut să fac atâtea dacă mă nășteam în altă țară sau măcar în alte timpuri. „Voi ați renunțat de nevoie, iar copiii noștri au dat cu piciorul la toate din prostie.
Libertatea se manifestă diferit, în funcție de spațiul unde ea este exercitată. Din punct de vedere politic, Republica Moldova și Franța au avut un parcurs fundamental opus, care a modelat mentalitatea celor două societăți timp de generații la rând. Oamenii se raportează altfel la drepturi în momentul în care s-au născut cu ele, spre deosebire de cei ce au luptat să le dobândească. Pentru lumea privilegiată, pierderea libertății nu reprezintă o temere colectivă – nici măcar una individuală -, fiind un scenariu imposibil, căci mintea nu poate să perceapă dincolo de ceea ce știe. Atunci când ai doar o viziune exterioară asupra socialismului, îți permiți să ții teorii în legătură cu ideile foarte bune care au stat la baza sa, dar care s-au pierdut pe drum. În mod paradoxal, asta nu te împiedică să gândești că în curând, în Franța vor rămâne doar oamenii care merită. Toleranța nu mai există într-un mediu în care „cei săraci putrezesc valorile țării și trebuie alungați”, iar în cazul în care rămân sunt acceptați doar pentru munci prost plătite și umilitoare. Meritocrația nu este universală, iar o diplomă obținută într-un alt colț al lumii nu are aceeași valoare. E o realitate.
În romanul Tatianei Țîbuleac, discrepanța dintre Orientul și Occidentul Europei este dureroasă, dând impresia că cele două „lumi” nu ar putea coexista niciodată pe același continent. Mila se află între două spații, neputând să-l numească pe niciunul acasă. Ceea ce o leagă de Chișinău este relația incertă cu tatăl ei, dar Parisul i-ar putea oferi oportunitatea unui trai mai bun, care însă întârzie să apară, la fel ca ruptura de Malik: îmi doream să mă umilească, astfel încât să nu-l pot ierta niciodată și să-l tai din viața mea pentru totdeauna. Uneori Mila pare a nu putea trăi fericirea, menținând legături dăunătoare și resemnându-se cu un confort derizoriu, care nu-i aduce, în fond, mulțumire. Totuși, ceva mai bun nu crede că poate să obțină: Eu nu sunt fericită, dar eu n-aș fi nici în Moldova. Mă gândesc de multe ori că fericirea mea, de fapt în asta constă: să am un loc în care să mă tânguiesc.
Niște ani, tată, dacă mai trăiai niște ani, m-ai fi văzut și pe mine așa cum ți-ai dorit mereu. Cu o carieră, cu o miluță, cu un bărbat sau poate fără. Dar dacă ai murit, n-am ce-ți face, pentru că morții nu mai văd și nu mai simt nimic.
În orice familie, unul dintre părinți își sacrifică mai mult timp creșterii copilului, iar când acesta moare, se destabilizează echilibrul, iar rolurile trebuie inevitabil să se schimbe. Copilul e nevoit să se obișnuiască cu implicarea unui părinte care nu s-a preocupat de el până atunci, iar tatăl, în contextul romanului, se străduiește să învețe niște lucruri de care nu-i păsa sau nici măcar nu știa că trebuie făcute. El se obișnuise să iasă din casă devreme și să se întoarcă târziu sau deloc, iar eu mă obișnuisem să am mamă. Dar acest lucru e afectat de noua realitate. Totuși, nicio persoană nu va putea înlocui vreodată o alta oricât ar încerca. Un tată nu poate deveni o mamă. Există anumite habitudini care sunt specifice unor relații și care, odată pierdute, nu mai pot fi recuperate, chiar dacă se încearcă substituirea lor. Astfel, rămâi cu amintirea unor gesturi ce sunt acum blocate în trecut. Mila rememorează acțiunile mamei derulate în rutina lor comună, care, alături de tată, nu mai există. El i-a lăsat cădița și rațele la cămin, a refuzat categoric să-i cumpere șampon care nu înțepa ochii, să o spele „pe spătilică” sau să o țină de vorbă, iar de povești înainte de somn nici nu auzise. Pentru a gestiona absența unei figuri feminine îndrumătoare, tatăl o aduce în viața lor pe Nina, cea care „nu o va înlocui niciodată pe mamă”. Prin urmare, tatăl nu poate fi doar tată, are propria viață și ajunge să o paseze pe Mila ca pe un obiect următoarei persoane dispuse să o îngrijească, iar pe Nina o tratează ca pe o angajată neplătită, neconștientizând că ea este totuși o femeie față de care și-a luat un angajament emoțional. Totuși, fetița și apoi tânăra Mila are conștiința iubirii paterne, îi cunoaște preocupările și pasiunile, pe care le cultivă uneori împreună. Dintre acestea, ceea ce-i apropie este limba română, tatăl impunându-i să folosească expresii complicate, arătându-i nuanțe și încercând să o facă să se exprime mereu mai bine. Peste ani, Mila se gândește că poate dacă ar fi fost o carte, (tatăl) ar fi înțeles-o și ar fi iubit-o mai mult. Însă acest lucru rămâne strict o ipoteză, căci acum el este mort. Trecută de momentul copilăriei, Mila privește altfel prezența tatălui, care acum devine liniștitoare și care parcă îi repetă ca în trecut că n-ar mai trebui să privească viața cu atâta amărăciune: Îmi place să vin aici mai ales toamna, când apar crizantemele și daliile, gladiolele și ochiul-boului. Atunci mi se pare că-i zăresc împreună printre morminte, fluierând sau stârpind buruieni (…) „Dacă ai ști tu, Mila, cât de lipsite de sens sunt frământările tale”, parcă îl aud pe tata, „ce numiți voi acolo viață, aici nu se socoate nici cât o secundă”. El știa să îndepărteze suferința cu umor și ironie, raportându-se la lume cu mai puțină seriozitate, deși se va dovedi că verticalitatea lui nu-i aduce salvarea: „Cum mă simt?”, „ca un mort într-un sicriu de marmeladă”. Dincolo de suferința produsă de relația lor, clădită pe moartea mamei, a existat așadar apropiere în distanță și în absență.
Pe mine plecarea Ninei m-a afectat mai tare decât m-am așteptat. Țineam la ea, la mama mea vitregă și răbdătoare, care ne-a suportat amândurora mofturile, mi-a uscat obrajii de râuri de lacrimi și a avut grijă de mine, cum, sinceră să fiu, nu cred că mama ar fi avut. […] Faptul că tata a șters-o pe Nina din memorie ca pe o greșeală gramaticală, încăpățânarea lui de a nu-i recunoaște niciun merit, m-a făcut să-l văd într-o altă lumină. M-a durut să-l aflu atât de uscat și fără inimă, pe el, care a reușit să vadă frumusețe chiar și în propria demență.
Legăturile de sânge nu garantează o iubire absolută și uneori o „străină” te poate învăța ce înseamnă acest sentiment. Deși nu avea nicio datorie față de ei, Nina a rămas cât a fost nevoie, le-a întregit familia și nu a plecat până când nu s-a asigurat că Mila nu mai are nevoie de ea, părăsindu-i în ziua în care fiica a obținut viza pentru Franța. Nina a fost pentru Mila o mamă în adevăratul sens al cuvântului, o mamă mai mamă decât cea pe care a pierdut-o. Chiar dacă fata a detestat-o în momentul venirii ei în casă și mult timp după aceea, femeia nu a renunțat niciodată la îndatoririle pe care, în mod real, nu le avea. Ar fi putut pleca în orice moment, nu era nimic în afară de iubirea care să o statornicească. Mila a perceput-o multă vreme drept o femeie slabă, căci rămâne cu un bărbat care nu o aprecia. Cu timpul, a înțeles însă că prezența Ninei în casa lor era necesară și reprezenta o dovadă a puterii interioare. Ea e tulburată în momentul în care aceasta să plece, recunoscându-i, în sfârșit, rolul esențial pe care l-a avut în viața ei: I-am spus atunci că o să o știu toată viața, că eram fata ei, și că asta nu avea să se schimbe niciodată.
La Malik îmi plăcea totul și nimic. Era băiat – minus. Era cuminte – plus. Nu știa să vorbească și nu se pricepea la cărți.
Motivul pentru care Mila nu a putut niciodată să renunțe la Malik este că el a fost primul „lucru” care, cel puțin la început, părea doar al ei, îndeplinind simultan mai multe roluri: frate, prieten, iubit. Legătura lor s-a consolidat datorită lipsurilor, băiatul fiind singur mai tot timpul, căci mama îi era plecată, și învățase de la o vârstă foarte fragedă să se îngrijească de sine, neavând norocul unei Nine. Mila nu a putut (și nu a vrut) niciodată să definească relația cu el, dar în momentul în care a apărut „prima lui iubire”, totul a început să se năruiască. De când s-au întâlnit prima dată, Mila s-a aflat într-o constantă competiție cu ea, dar nu a recunoscut niciodată gelozia pe care o resimțea. Până în momentul pierderii definitive a lui Malik, acesta a reprezentat un ideal ascuns, care a urmărit-o indiferent de țara în care se afla. El însă și-a șters din minte posibilitatea unui viitor împreună când s-a îndrăgostit, privind-o pe Mila ca pe o soră. De atunci Malik a devenit un altul, o extensie a acestei stări de lipsă, de neîmplinire, de tânjire. Singurul moment în care își amintește de prietena lui din copilărie e cel în care ea îl părăsea. Mila nu înțelege motivul pentru care el e atât de dependent de prezența celeilalte, prietenă și rivală totodată: poate că e mai frumoasă, poate că are ochii violet, o deplină încredere în ea sau o familie care lor le-a lipsit. De prea multe ori a fost convinsă că doar se folosește de Malik pentru a obține ceea ce își dorea: banii. Să câștige, să iasă, să plece cu grosul. Așa a fost de mică, așa o crește și pe Marta. Ciudat este, în schimb, modul în care s-a raportat Mila la ea, fiindcă, deși, de mică și-a cultivat această distanță, reveneau una la cealaltă, chiar și în absența lui Malik. În mod cert, și Anastasia o disprețuia într-o anumită măsură sau doar avea plăcerea de a o umili – îi distruge prima pereche de dresuri și mai târziu îl convinge pe Malik să o facă martoră la afacerile lor ilegale. Poate că Milei i se părea că-l vede pe Malik în ea sau poate că se simțea atrasă, în mod paradoxal, de legătura lor bolnăvicioasă, descoperind în ea tot ceea ce n-a putut să fie ea niciodată: frumoasă, bogată, dorită. Totuși, viața Anastasiei se dovedește la fel de goală, chiar dacă ei nu îi lipsește propriu-zis nimic.
Pe parcursul anilor, protagonista „colecționează” o serie de astfel de legături, fiecare mai mult sau mai puțin dureroasă, neîmplinită. Mila are momente în care își dorește să fie văzută de Haim ca femeie, nu ca o badantă. Poate așa cum o privise și tratase în tinerețe Anatol, un bărbat ce se ocupa cu afaceri ilegale, dar care o face să simtă că ar putea aparține cuiva care o dorește chiar pe ea, deși putea cumpăra orice femeie. Probabil că Mila și-ar fi continuat relația cu el, deși nu se cunoșteau cu adevărat – acele momente în care găseam și noi ceva în comun erau la fel de rare ca niște eclipse solare –, dacă acesta nu ar fi dispărut subit. O nouă pierdere, un alt semn că locul ei nu pare a fi niciunde.
Romanul Tatianei Țîbuleac surprinde așadar realitatea cruntă a unei lumi în care nu există milă, în care fiecare e pe cont propriu și orice iluzie trebuie rapid strivită. E în el o realitate în care răul și binele se contopesc, neexistând o distincție clară între ele. Mila este o femeie de cincizeci de ani, care și-a găsit refugiul în alcool și care nu și-a îndeplinit niciunul dintre rolurile de văduvă sau bunică, fiind nemăritată și fără copii. În ea răsună vocea tuturor emigranților din est umiliți în vest, a copiilor care cresc fără iubirea părinților, a femeilor care nu sunt niciodată prima opțiune de viață a unui bărbat și a dependenților ce nu-și înțeleg propria patimă. Într-o lume în care a visa nu duce la nimic, începi să te încrezi în orice sau să lovești primul când ești fericit.
*Ana-Maria Ailiesei & Ioana Roată, redactore Alecart, sunt eleve în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.
