Volumul Magdei Cârneci adună în el poeme care reușesc să ilustreze, în totalitatea lor, cele mai febrile și mai intense pulsații ale vieții în sine, ale vieții ca vibrație continuă și turbulentă ori ale vieții ca interval trasat între naștere, act absolut de creație și de devenire, și sfârșitul ei inevitabil.
Scrise pe parcursul a douăzeci de ani, poemele din volumul Magdei Cârneci își găsesc unitatea și armonia nu atât în repetitivitatea temelor și motivelor abordate, cât în urmărirea și în devoalarea fără rest a peregrinărilor când haotice și nedefinite, când pline de sens și de coerență ale unui suflet care, odată cu trecerea timpului, pare că se integrează tot mai puternic și mai adânc în sacralitatea lumii, într-o contopire profundă și vindecătoare.
Și dintre coapsele însîngerate/ să iasă brusc o femeie înaltă, frumoasă,/ gata să-și desfacă picioarele ca să iasă o altă femeie,/ și mai desfăvîrșită.
Contactul inițial cu lumea exterioară pare a fi o întâlnire care aduce deopotrivă împlinire și suferință, durere, (re)nașterea fiind văzută ca o cale de (re)integrare și de (re)poziționare mai bună a ființei în raport cu ceea ce există deja în jurul său. Se observă nevoia de a fi pur și simplu în lume, în absența unor reguli ori a unor rigori precise, dorindu-se însă o comuniune pașnică și blândă cu tot acest ciclu al existenței și al firii și nicidecum implicarea eului în acte ostentative de rebeliune împotriva sa. Totuși, în aceeași direcție, de o incredibilă forță sunt versurile în care disperarea cu care femeia, mama și, în cele din urmă, poeta ar vrea să răspundă brutalității cu care o întâmpină lumea, istoria, mentalitățile și vocile colective se concretizează într-o și mai mare disponibilitate către perfecțiune și procreație: trebuia să concep și să nasc o formă a noastră viitoare/ mai bună.
Cu o subtilitate specifică unui anumit soi de noblețe și de discreție de a păși în lume, în acest act de confruntare și de înțelegere a vieții ca ciclicitate și ca schimb perpetuu de energii nascente, femeia nu este privită doar prin prisma capacității sale de a reiniția și de a genera devenirea în mod individual, ci și din aceea a unei supra-conexiuni și a unui dialog neîncetat cu toate celelalte femei ale lumii, femei care au fost ori femei care se vor naște deopotrivă: o femelă minusculă între nenumărate femele,/ o carcasă oarbă de os într-un câmp nesfîrșit de carcase.
Cînd nu mistui cu patimă toate lucrurile dimprejur/ atunci ele mă mistuiesc pe mine:/ Uneori mă dizolv în vibrația lor luminoasă,/ alteori ele se preschimbă în întregime în mine.
Poemele Magdei Cârneci ne poartă prin toate etapele vieţii, ciocnirile de realitatea imediată ori de cotloanele interioare ale propriei fiinţe căpătând note tot mai revelatorii. Realitatea înconjurătoare este observată şi trecută prin filtrul propriei grile de interpretare a lumii într-o manieră ușor ludică, deloc încrâncenată, ochiul poetei nepărând a fi unul care să își propună să deconstruiască, ci unul care să dea sens ordonator și claritate unui haos perfect funcțional, adică vieții înseși.
Poemele emană în mod nevădit o dragoste sinceră și totală față de univers și față de toate obiectele care, fără a fi personificate ori în mod obligatoriu apropriate, par a avea și ele, în materialitatea lor palpabilă și cantitativă, suflu viu: Obiectele capătă încet o claritate fosforescentă,/ un fel de înaltă cortină e trasă puțin deoparte/ dinaintea unei cețe vechi, o dureroasă tenebră. Lumea interioară este bogată și vie, este primul loc către care poeta se îndreaptă spre a înţelege realitatea concretă, spaţiile intime ale spiritului fiind explorate îndelung şi îmbrăţişate, de fiecare dată, cu candoare şi onestitate.
Există în volum câteva coordonate certe care guvernează întregul proces introspectiv și vindecator: timpul, creația, nașterea, devenirea și, în cele din urmă, iubirea. Deși nu imprimă ori generează o presiune evidentă și constantă, timpul urmărește în permanență procesul devenirii înfățișat aici, conștientizarea existenței sale obiectivându-se, spre exemplu, sub forma cronometrului din buzunar care pocnește ori care se oprește. Axul timpului oferă, totodată, claritate: când viața este analizată în totalitatea ei, etapizarea unor anumite perioade ori integrarea unor experiențe în interiorul unor vârste specifice poate ajuta la o conturare mai veridică a direcțiilor ori sensurilor atribuite propriilor călătorii.
Ca și cum, atingându-ne, aș ajunge la capătul evoluției mele./ Ca și cum, contopindu-ne, universul s-ar opri brusc/ din desfigurarea lui lentă: orhideea lui răsfirată/ s-ar resorbi fulgerător într-un punct; punctul acela ar muri fericit.
Deasupra tuturor călătoriilor și căutărilor pare a plana iubirea, înțeleasă ca dragoste, ca acceptare, ca împăcare, ca descoperire. Viața nu poate exista în absența ei, poemele de dragoste portretizând cu delicatețe și sensibilitate modurile în care femeia îndrăgostită încearcă să integreze în ființa sa contururile persoanei iubite. Frica, nesiguranța, dorința și reținerea influențează puternic motoarele acțiunilor ei, lumea ajungând să fie, preț de câteva clipe, un spațiu gol și tern atunci când cealaltă persoană lipsește sau, în chip dureros, atunci când iluzia în care era îmbrăcată imaginea celuilalt se destramă.
Omniprezența iubirii se concretizează și în dragostea față de univers, în bucuria de a simți beatitudinea și lumina lumii. Nu este, însă, o iubire care să excludă spaima, neliniștea, zbuciumul ori frica iminenței sfârșitului, dezintegrării. În ciuda dorinței de a trăi parcă în comuniune cu tot, cu tenebrele propriului spirit, cu persoana iubită, cu natura, marile descoperiri și marile lupte ale ființei sunt purtate, în fapt, într-o însingurare tandră.
Odată cu apropierea de finalul volumului, iubirea dă mâna cu revolta, omul începând să chestioneze tot mai febril realitatea și să conștientizeze existența tuturor spațiilor pe care timpul ori propria limitare nu i-a îngăduit să le exploreze. Omul rătăcește și se pierde pe sine, este furat și capturat de mrejele totului, omul se dezintegrează și ajunge să fie de nerecunoscut spre a-și recăpăta, în cele din urmă, identitatea și spiritul:
În mine însămi am și naștere, am și eternitate și moarte,/ facerea și apocalipsa se întîmplă continuu în mine.
*Viviana Gheorghian, membră a Clubului Alecart, este studentă la Facultatea de Drept, UAIC.
[Articol preluat din Alecart nr. 26/ 2022.]
