Roman interzis în Israel, Viața dincolo de graniță, pune problema a cine suntem și a ce putem fi, a ce suntem lăsați să fim și a cât putem cu adevărat fi, a ce suntem în măsură să trăim, a cât suntem de liberi să alegem și a cât ne este dictat de realitatea genetică, familială, socială și politică.
Ne aflăm în New-York-ul anilor 2000. Un New-York cu bulevarde nenumărate, trepidând de viață, de muzică și de culori, evantaiul rogvaiv-ului mixat cu tonuri de gri, cu clădiri înalte și oameni pierduți în propriile gânduri ce își urmăresc direcția ori merg fără vreun scop. Un New-York în care suflete solitare își găsesc alinarea, în care cotidianul și actualul se împletesc imperceptibil cu irealul. Un oraș atât de îndepărtat de tot ceea ce înseamnă ACASĂ.
Și aici, în acest haos ordonat din Lumea Nouă, două suflete se întâlnesc spre a rămâne incomplete unul fără de celălalt. Dincolo de tot ceea ce înseamnă limite spațiale ori temporale, iubirea își găsește timid loc între doi indivizi ale căror traiectorii își au ca origine locul în care s-au născut… Locul care îți oferă, în ultimă instanță, o identitate și care, dincolo de o așezare geografică, reprezintă suma zbuciumărilor, nevoilor, aspirațiilor și speranțelor unei comunități. Locul care, în adâncurile ființei tale, te definește.
Liat, o tânără evreică specializată în traduceri și în studiul lingvisticii, vine pentru câteva luni în New-York în interes profesional. Peisajul în care se poziționează este deformat de apariția unui nou element, un intrus care, fără niciun fel de intenție la început, ajunge să schimbe contururile a două vieți. Este vorba de Hilmi, un palestinian cu doi ani mai tânăr decât Liat, stabilit în New-York de câțiva ani, ce își schițează culorile sufletului în perdeaua cu desene atârnate deasupra patului. Un copil cu trup firav și bucle negre precum cele ale lui Hilmi, ce îi trădează emoțiile și tumultul sufletesc, este creionat pe hârtiile mari agățate cu cârlig. O zi a fost suficientă pentru înmugurirea iubirii, a pasiunii și a sentimentului că existența ta începe sa depindă de prezența celuilalt. O iubire care se manifestă prin gesturi, râsete și priviri încordate, prin meditație și apropiere. O iubire care nu epuizează, ci care începe să devină centrul gravitațional al vieții celor doi tineri care conștientizează timpul atât de scurt în care vor putea fi împreună.
„În minte îmi răsare iar, nechemat, un gând ciudat – aceste două figuri șterse și surâzătoare vor rămâne oglindite aici și după ce vom pleca. Vor continua să plutească împreună, tăcute și imateriale, în oglinda asta murdară chiar și după ce Hilmi și cu mine vom pleca fiecare pe drumul lui.”
Cum este însă, să trăiești mereu cu gândul că într-o zi, nu foarte departe, iubirea se va sfârși și se va împrăștia, că într-o zi te vei întoarce acasă și că viața ta, schimbată total, nu își va mai găsi niciodată cursul pe care i-l proiectaseși cândva? Încă de când s-a stabilit în America, încă de când s-a întâlnit cu Hilmi în acea zi de toamnă, Liat știa că în luna mai se va întoarce în Tel Aviv, acasă. Știa și Hilmi asta. Acest gând, aceasta realitate deja însușită, apasă pe sufletele celor doi o greutate diformă ca aerul pe care îl inspiri în fiecare secundă și care, în combinație cu iubirea, provoacă plăcerea și dependența unui drog amar.
Deși dificilă și anevoioasă, viața dincolo de graniță a reprezentat pentru cei doi o șansă. Aflată sub sceptrul necruțător al cronometrului, iubirea dintre Liat și Hilmi nu s-ar fi înfiripat ori concretizat în teritoriul numit acasă. Conflictul dintre evrei și palestinieni nu ar fi permis dărâmarea zidului instalat în sufletele oamenilor care, urmărindu-și propriul ideal, sau mai bine zis idealul colectiv, uită că locul în care te naști nu este o alegere, ci doar o asumare. Hilmi, idealistul care visează la două națiuni într-un stat, și Liat, tânăra pragmatică și revoltată care consideră ideală existența a două state distincte, singura formă, din punctul ei de vedere, de supraviețuire a statului Israel, au, adesea, discuții în contradictoriu despre acest subiect delicat. Simțind iscarea unui conflict de natura psihologică tot mai adânc, cei doi nu se dezic de propriile convingeri, dar stabilesc să trăiască în afara lumii din care provin și a problemelor ei, în afara realității politice, să fie doar ei, Hilmi și Liat, doi îndrăgostiți care iubesc nebunește, și nu fiii unui popor sau membrii unui stat, indiferent ce nume ar purta statul din care vin. Dincolo de graniță, de tot ceea ce înseamnă lumea de unde au plecat, Hilmi și Liat își trăiesc povestea cunoscându-i finalul. Plecarea lui Liat devine un fapt acceptat ca finalitatea firească și tristă a ceea ce au trăit. Dacă ar putea, Hilmi ar schimba totul, ar schimba situația și și-ar schimba poziția de iubit arab secret al lui Liat în una a unui partener de viață pe care nu trebuie să îl ascundă. Dar nu poate…
Timpul este măsurat altfel departe de casă, viața se scurge după un alt mecanism, iar iubirea, ce pulsează tot mai energic, mai nevrotic și mai viu în fiecare clipă, se concentrează, adesea, într-un gând, într-o idee, într-o privire aruncată pe furiș care stârnește interpretări, controverse și neliniști.
Deși acțiunea romanului ne este prezentată din prisma protagonistei, a cărei viață lăuntrică este complexă și zbuciumată, firul narativ nu își pierde din esență, nu există decupaje ori derapări în direcția negării realității sinelui sau a celuilalt, a identității fiecăruia dintre ei. Dimpotrivă. Iubitul este urmărit și analizat cu un ochi atent la cele mai mici detalii, un ochi care străpunge gheața și pătrunde nerușinat, iscoditor și însetat de curiozitate în mintea celuilalt. Ceea ce este contează e că această curiozitate nu se naște dintr-o nevoie egoistă de a cerceta teritorii noi, ci dintr-un sentiment altruist de a ști mereu cum se simte cel de lângă tine, de a ști dacă e rănit ori împlinit și da, dacă iubirea voastră, a ta, îi este suficientă pentru a supraviețui.
Împărțit în trei secvențe, TOAMNĂ, IARNĂ și VARĂ, romanul poate lăsa, la o primă lectură, impresia că este incomplet. „Iarna ne răvășește obiceiurile, se înfige în noi, ne face de nerecunoscut. Înghețați, smiorcăindu-ne tot timpul, aproape mereu răciți și tușind necontenit, Hilmi și cu mine semănăm acum unul cu altul încă și mai mult ca înainte. În frigul acesta arctic, profund, nord-american, suntem amândoi niște orientali, niște levantini până în măduva oaselor. Provizoratul nostru newyorkez, neîncrederea și dezaprobarea (…) se acutizează în aceste condiții meteorologice dure, făcându-ne să conștientizăm condiția noastră de exilați, adevărul dureros că suntem străini în această parte de lume.”
Iarna, anotimpul rece în care cei doi s-au redescoperit, devine leagănul celor mai frumoase amintiri, dar și a celor mai dificile momente peste care au trecut împreună. Cele câteva luni petrecute unul alături de celălalt se conturează ca o viață întreagă, o altă viață, aceea dincolo de graniță. Trăind iubirea pasională, momentele de euforie îmbibate în râsete aprinse, în clipe de liniște profundă și fum de țigară, sărutări pe frunte și plimbări pe străzile întortocheate ale metropolei americane, dar și rutina insuportabilă, protagoniștii cunosc toate stadiile iubirii. Trecerea de la iarnă la vară se face fără intermediar, întrucât vara nu este nimic altceva decât momentul despărțirii. Când se simte debusolată, Liat se adâncește în propriile-i gânduri, în timp ce Hilmi își găsește refugiu în muncă, în pictură, în căutarea nuanței perfecte de albastru, în orele prea puține de somn. Simțind o nevoie neașteptată de a se reîntoarce după mulți ani pe pământurile natale, Hilmi hotărăște să meargă pentru o perioadă în Ramallah, la familia sa. Aflați iarăși aproape, dar despărțiți fără voia lor, Liat și Hilmi se gândesc unul la celălalt, dar și gândul se risipește treptat în evanescența timpului, se dizolvă, dar nu dispare… așa cum cineva s-ar pierde în mare…
„Capul îți cade pe spate, plutește printre bolțile înalte, printre valurile rotunde precum cerneala și de un violet roșcat, care se desfac și se desfășoară în toate nuanțele tale de albastru, albastrul râurilor, albastrul cerului, albastrul care ți se termina întotdeauna înaintea tuturor celorlalte culori.” Albastrul iluzoriu al mării…
Roman interzis în Israel, Viața dincolo de graniță, pune problema a cine suntem și a ce putem fi, a ce suntem lăsați să fim și a cât putem cu adevărat fi, a ce suntem în măsură să trăim, a cât suntem de liberi să alegem și a cât ne este dictat de realitatea genetică, familială, socială și politică. Un roman actual, în care cei doi îndrăgostiți pot avea și alte identități naționale, finalul fiind același, căci nu doar iubirea dintre o evreică și un palestinian se poate trăi exclusiv dincolo de graniță, ci, din păcate, și alte iubiri în spații culturale și politice care fracturează sau anulează prea adeseori iubirea, indiferent de formele ei.
*Viviana Gheorghian, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a, Filologie, la Colegiul Național Iași.
