Tu, scumpo, nu strălucești prin caracter, dar cel puțin învață să-ți porți frumusețea ca o regină. Ai înțeles, iubita mea?
Soția premierului își pune masca.
Romanul lui Niccolò Ammaniti are toate componentele unei cărți cu succes la public: o protagonistă căsătorită cu premierul Italiei, considerată cea mai frumoasă femeie din lume, un trecut în care există multiple traume, acțiunea plasată cu puțin timp înaintea alegerilor și un element perturbator de o inimaginabilă banalitate: un accident petrecut în timp ce își făcea exercițiile zilnice sofisticate pentru menținerea supleței corpului cu un antrenor personal. Nimic grav, nu însă și pentru Maria Cristina Palma, a cărei viață e dată peste cap, căci proasta dispoziție o face ca, la o recepție la care participă alături de soțul ei, să se abată de la rutina riguroasă pe care o presupun ieșirile publice și să descopere astfel, fără să vrea, o parte din adevărurile pe care până atunci le ignorase sau nici măcar nu le bănuise. Despre ce gândesc oamenii de care e înconjurată în legătură cu ea. Bonus: reîntâlnirea cu un iubit din adolescență, pe care inițial nici măcar nu îl recunoaște, dar de care o leagă prietenia acestuia cu fratele pe care l-a pierdut într-un cumplit accident și o vară fierbinte pe ambarcațiunile din sud. Cu astfel de premise, la care se adaugă spaima de a fi șantajată cu un film făcut cu peste douăzeci de ani în urmă a cărui protagonistă este și care i-ar compromite definitiv imaginea, căsnicia, dar și șansele în alegeri ale soțului, romanul ar putea rămâne în liniile unui bestseller: un succes comercial asigurat de un public care mizează pe facil și senzațional. Interesat de ceea ce vând tabloidele și emisiunile de cancan, de data aceasta transpus literar. Nimic mai departe de realitatea romanului lui Niccolò Ammaniti.
Maria Cristina e doar actrița existenței sale, în micul teatru al minții interpretează toate rolurile, sportiva, fotomodelul, sfânta, soția scriitorului, soția premierului, victima răzbunării porno, candida și plutitoarea Ofelia din mult uzitatul tablou al lui Millais. Nimic nu e autentic.
Viața intimă surprinde uriașul mecanism în care imaginea publică ajunge să contorsioneze orice interacțiune umană și să anuleze aproape orice posibilitate de a fi tu însuți. Uriașul mecanism al măștilor și al nevoii de a hrăni o imagine, de a o reinventa, de a ține mereu prim-planul. De a-ți da impresia că trăiești. Și, în egală măsură, puterea rapace pe care au dobândit-o rețelele sociale, polarizarea opiniilor pe aceste rețele, cinismul, absența limitelor, manipularea. Relația care se instituie între viața politică și imaginea mediatizată, între realitatea sordidă, dominată de meschinărie, interes imediat, nevoia de a obține votul electoratului cu orice preț și aceeași realitate cosmetizată, prezentată în apariții publice și emisiuni de televiziune în care orice e permis sau dinainte atent regizat. Spectacolul grotesc al lumii în care trăim. Victime și călăi, cei vulnerabili și puternicii zilei, cei pe care îi înțelegem, îi compătimim, îi adulăm și cei pe care îi detestăm – aceleași persoane, infinite ipostaze și măști, toate contrafăcute, schimbându-se cu o uluitoare rapiditate. Până când nici măcar cel în cauză nu mai știe cine este. Nu mai este. Înghițit de ceea ce se crede, de ceea ce se spune, de ceea ce ar putea să se spună, de o miză care nu are nicio legătură cu sine. Peste voința personală, în afara oricărei logici, a oricăror scrupule morale. Pâinea noastră ce de toate zilele transformată în circul nostru cel de toate zilele.
Nu vreau decât să găsesc puțină liniște.
De la grotesc și rizibil la tragic linia de demarcație este extrem de fină. Romanul lui Niccolò Ammaniti e o satiră amară a societății în care trăim, o oglindă din care se ivește chipul hâd al lumii în care ne mișcăm, indiferent de palierul social pe care se situează personajele scriitorului italian. Cu oaze de normalitate, e adevărat. Însă normalitatea e privită ca nefirească, imposibilă și orice gest dezinteresat e mai întâi perceput ca opusul său. Pentru că atunci când imaginea înghite totul, devenind singura formă de validare a adevărului despre tine și despre lume (un adevăr de mult pulverizat, imposibil de decelat), suspiciunea construiește scenarii științifico-fantastice, conduce la anxietate sau la psihoze, te aruncă în situații ridicole, rupe orice legătură cu celălalt și face imposibilă înțelegerea lui. Lumea în care se mișcă Maria Cristina Palma e o lume de mucava, în care toți împărații sunt goi. În care frumusețea, banii, puterea sunt zeii la care se închină toți și cei care le au știu că nu interesează pe nimeni cine ești, ci doar cum ești văzut. O imagine în mișcare menită să consolideze statutul. Care oricând poate fi pierdut, care te obligă la nesfârșite compromisuri, o gorgonă, o hidră nesățioasă, un virus ce se multiplică la nesfârșit hrănindu-se din tine. Până când în spatele imaginii nu mai rămâne nimic. Viața intimă surprinde cu o extraordinară acuratețe malaxorul opiniei publice, al rețelelor sociale, cu strălucirea și vânătoarea de fapte ce construiesc clone a ceea ce ești (pentru ca în clipa următoare să le anuleze), cu goana după senzațional și permanenta insinuare în viața privată – expusă, deformată, trunchiată. Între interesul lipsit de scrupule și cicatricile unei vieți pline de tragedii (moartea mamei, a fratelui, a primului soț) care au făcut din ea o supraviețuitoare, orice Da, orice Nu, orice Nu știu ale Mariei Cristina Palma sunt analizate, disecate, devin o dovadă pro sau contra a ceva. Celebritatea, dorită sau, ca în cazul personajului lui Niccolò Ammaniti, provocată de hotărârea soțului de a accepta conducerea guvernului, e necruțătoare. Totul e la vedere, dar cu cât este mai la vedere devine mai puțin adevărat. Căci totul e decodat în funcție de interesul, de curiozitatea, de nevoia de senzațional a publicului. Într-un spectacol grotesc ce face din tine un cabotin, o marionetă în mâinile unor guru mediatici care trag sfori într-o conspirație fără miză, menită doar să întrețină nevoia de dopamină a unor ființe ce și-au mutat viața pe platformele și pe rețelele în care succesul și insuccesul presupun algoritmi aleatorii.
Dar se știe, poți uita trecutul, dar el nu te uită.
Maria Cristina Palma e o păpușă prinsă între cine este și cine trebuie să fie, între ea însăși – atât de puținul care a mai rămas din ea însăși – și rolurile pe care le joacă – cele dictate, cele acceptate, cele dorite. Întâlnirea cu Nicola Sarti, fotografiile cu fratele peste a cărui moarte nu a putut trece niciodată cu adevărat, sentimentul de vinovăție legat de plecarea de lângă el cu puțin înaintea accidentului, filmulețul trimis (de care nici măcar nu își mai amintea, dar în care descoperă o altă Maria Cristina decât femeia care a devenit, într-un joc de adolescenți teribiliști care acum ar putea avea consecințe grave), totul constituie punctul declanșator a ceea ce s-ar putea numi o criză de identitate. În fapt, un tăvălug de întâmplări – multe punând-o în situații grotești, ridicole – și de amintiri care o determină să se scruteze pe sine, rolurile pe care le joacă și lumea în care se mișcă. Să înceapă să vadă colivia de aur în care s-a transformat viața ei și din care a dispărut orice urmă de emoție, de viață adevărată. În care au rămas puțini oameni leali, în care se lovește continuu de o singurătate copleșitoare, în care plictiseala, lipsa de sens, golul provoacă tot mai multă anxietate. Iar gândul la șantajul posibil, mai multă disperare. Inițial, trezirea e determinată de constrângere, nu e consecința unor nobile idealuri regăsite sau a unei nevoi interioare reale. Ea e urmată de redobândirea capacității de a lua decizii (sub amenințarea pe care o resimte, dar și a atracției față de Nicola Sarti și a regăsirii a ceva din ceea ce a fost la o vârstă pe care o considera de mult pierdută) și conduce la alegerea din final. Făcută de această dată liber, cu speranța că în sfârșit va putea fi ea însăși. Pentru sine și pentru fiica ei, pentru cei care o cunosc cu adevărat și o acceptă așa cum este. Ieșind pur și simplu din joc. Nemaifiind în niciun fel controlată de nevoia de a purta o mască, de a construi o imagine, de a juca un rol. Dar pentru asta trebuia să ajungă la limită. Să vadă că în spatele imaginii risca să nu mai existe nimic. Să piardă totul. Să se piardă.
Eu, dragul meu cititor, dacă încă mai ești cu mine, o să stau deoparte, fără să comentez, fără să filosofez, voi lăsa să vorbească imaginile, ca într-un film.
Cele două registre stilistice, cel ironic dus până la cinism și cel grav, sunt dublate de nota parodică și burlescă aflată în opoziție cu dimensiunea realistă a romanului și corespund planurilor pe care se desfășoară permanent viața personajului: cel public – uriașul mecanism de distorsionare a realității – și firea adevărată a Mariei Cristina palma, identitatea lăsată în umbră ca urmare a trecutului traumatic și a alegerilor pe care le-a făcut. Personajul lui Niccolò Ammaniti nu are nimic excepțional și nu e niciun moment idealizat. Dimpotrivă, privirea scrutează adânc și tăios în felul de a fi al Mariei Cristina și ea însăși își cunoaște limitele: inteligența medie, lipsa unei educații riguroase, neîncrederea în sine, absența voinței. Singurul ei atu este excepționala frumusețe, dar într-o lume în care standardele se schimbă cu rapiditate și în care a fi cea mai frumoasă presupune a fi permanent privită cu suspiciune, vânată și ostracizată, frumusețea se transformă într-o povară. Maria Cristina primise lecțiile pe care realitatea i le dăduse încă din adolescență, dar în ciuda lor și a mamei ce încercase să-i arate că va putea fi o supraviețuitoare doar înfruntând prejudecățile celorlalți despre frumusețea feminină și având curajul de a-și asuma cine este (Frumusețea, fără curaj, e o greutate. Tocmai pentru că ești frumoasă, n-o să fii luată în serios), un timp este ea însăși victima rolului în care a fost distribuită. Pe care l-a acceptat fără a ști ce presupune. Asta nefăcând-o însă să fie nevinovată.
Poveștile, cele importante, cele care schimbă destine, sunt fluvii năvalnice, greu de prins între maluri. Tu le pui un obstacol, iar ele deviază, găsesc o altă cale să curgă.
Bine scris, romanul lui Niccolò Ammaniti tradus de Gabriela Lungu propune cititorului să coboare în bolgiile unei realități din care, odată intrat, pare imposibil să te salvezi. Totuși, nu lipsa de speranță și nicio o soluție utopică nu sunt căile de a ieși din mecanismul depersonalizării presupus de statutul de celebritate. Viața intimă surprinde o posibilă via dolorosa (chiar dacă presărată de situații burlești) prin care, privind spre cine ești, poți să te debarasezi de fake-urile ce te fac prizonierul unei vieți în care ai uitat să trăiești pentru tine. Cu gândul că, pierzând ceea ce ai crezut că ai, descoperi ce îți rămâne. Ce ai cu adevărat. Revendicându-ți libertatea și demnitatea.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
