Scapără stele, fiecare – inima frântă a cuiva.
Dacă e să credem ceea ce spunea străbunica Nubar, pe care Satenik, fiica lui Avakanț Mișik o amintește ori de câte ori încearcă să aline inima frântă a tatălui ei – inimă care nu poate uita ziua când soția și fiul lui n-au mai fost (spulberați de o bombă în curtea casei în timp ce băiețelul se juca, iar mama alerga disperată pentru a-l duce în pivniță cu speranța că acolo vor fi în siguranță), inimă ce o să lumineze și ea lumea, în nopțile senine din Berd se văd mai multe stele ca oriunde.
Berdul despre care scrie Narine Abgarian e Berdul inimilor frânte. E Berdul peste care a trecut un război, Berdul care nici azi nu e complet vindecat, Berdul care a fost scos din ritmurile liniștite ale unui orășel aproape uitat de lume, aflat la graniță – o frontieră care, pentru oamenii ce trăiau de o parte și de alta a ei, nu a însemnat niciodată nimic, dar care brusc a început să aducă moartea: gloanțe rătăcite, ambuscade, sate distruse, trupuri îngropate sub dărâmături, familii despărțite, vieți năruite. În Berd frumusețea continuă să existe, dar e frumusețea ciobită – aspră și cu atât mai prețioasă – a unor oameni a căror viață se scurge însemnată de linia roșie ce desparte un înainte și un după. Înainte de moartea unei mame, a unui tată, a unui fiu, a unei fiice și după. Înainte de moartea unui soț, a unei soții și după. Deși, cel mai adesea, moartea prăvălită brusc în ograda sau în casa unei familii, pe drumul ce leagă Berdul de lume sau pe câmp nu se oprește asupra unei singure persoane. Brațul ei lung ia cât poate, ia tot ce poate. Există un înainte ca cel drag să fie răpit și luat prizonier și un după. Un după care înseamnă așteptare neclintită, mută speranță, din ce în ce mai fragilă până când nu cel iubit se întoarce, ci doar o parte din el (peste o iarnă și jumătate de primăvară, cum i s-a întâmplat familiei lui Antaram – corpul separat, mâinile separat. Pe capul ras era tatuată o injurie: kiahpa) sau un trup ce pare viu, dar e carne schilodită, mutilată, suflet înspăimântat pe care nici măcar trupul cald al propriei fiice nu-l poate întoarce la viața de dinainte. E un trup în care s-a culcușit frica, tresărind la orice foșnet, ca cel al lui Martiros Kodjoian – bătrânul prins în timp ce aduna imortele pentru a împleti din ele mături, tatăl lui Ashen, femeia care se va întreba de atunci mereu ce s-o petrece în sufletul oamenilor și cât de tare trebuie să-și disprețuiască propria ființă, dumnezeul și părinții, ca să-i facă așa ceva unui bătrân de șaptezeci de ani. Un înainte și un după care se scrie în sufletele tuturor celor ce au văzut cum un război odată început nu se mai termină cu adevărat niciodată, cum granița se schimbă peste noapte, cum armistițiul e încălcat, cum un glonț lasă în urmă doar o picătură de sânge – ca un strop de ceai vărsat din neatenție, cum o bombă transformă o gospodărie într-un crater, cum într-o boccea poți duce rămășițele cuiva drag, cum fii sau părinți devin într-o clipă un pumn de cenușă. Cum viața continuă pentru mulți fără un braț sau un picior, cu plămânii arși, cu mintea revenită la starea din copilărie. Cum sufletul s-a făcut deodată mai mic, privirea goală, tăcerea adâncă. Despre război Masis știe numai ce știe orice locuitor de la graniță: odată început, el poate să nu se termine niciodată. Războiul o să se târască încet, otrăvind totul în cale cu răsuflarea lui fetidă. În Berd nu e familie în care moartea să nu fi adăstat și toți, indiferent de vârstă, știu ce înseamnă războiul.
Războiul își pune pecetea pe fiecare și nu îngăduie nimănui să se salveze.
Citind povestirile lui Narine Abgarian îți vine în minte imaginea unei păduri care a rămas în picioare după o calamitate – trunchiuri contorsionate, aproape niște cioturi fără viață, dar care s-au încăpățânat să poarte seva mai departe, să crească an după an în ciuda loviturilor primite, refuzând să se transforme în vreascuri uscate, ducând viața mai departe. Oamenii din Berdul lui Narine Abgarian au pierdut cu toții pe cineva apropiat, însă au continuat să facă ceea ce au făcut întotdeauna: să iasă în poartă și să arunce un ochi în curtea vecinului, să frământe și să coacă pâinea, să strângă recoltele, să peticească hainele, să se adune unul lângă altul, să-și treacă pragul, să-și amintească unul de celălalt. Faptul că inima fiecăruia e frântă, că în ea e săpată o pierdere nu împiedică viața să-și urmeze cursul. Pe chipul, dar mai ales în sufletul lor, poartă cicatrici adânci. Ceea ce-i desparte de cei care nu mai sunt îi apropie de cei vii. Astfel încât, deși Viața e mai dreaptă decât moartea cuprinde 31 de povestiri – 31 de povești despre vieți în care moartea a brăzdat adânc – ele se citesc ca una singură – istorisirea cu multiple fețe, fiecare depunând mărturie despre suferință, despre traiul pustiit al unor oameni, despre mici gesturi salvatoare, despre însingurări sau apropieri, despre cum războiul sfârtecă ceea ce părea coerent, de neatins, luându-i pe neașteptate pe cei apropiați, văduvindu-i pe toți de ceea ce însemna ritmul propriu al vieții lor de familie de până atunci.
Drumurile unora se opresc în cimitirul Berdului pentru a lăsa la căpătâiul mormântului un codru de pâine de casă – precum face Ghinamanț Metaksia. Alții (Avakanț Mișik) își plimbă singurătatea pe lângă ruinele vechiului Hacikar, amintirile lui Muranț Andro nu pot fi alungate decât de zgomotul mașinii de adunat gunoiul ce sfârtecă tăcerea dimineților, unii cutreieră câmpurile și ulițele satului sau refuză să iasă din bătătură (Vardanuș, Safaranț Nunik). Mâinile se întind dăruind o pară, purtând o gata dintr-o casă în alta sau o bucată de bugardj din care un bărbat transformat în copil (după ce trupul i-a fost aruncat dintr-un autobuz bombardat, acum cu jumătatea de jos a corpului înfășurată strâns în scutece, cu mâinile subțirele și lungi o așteaptă pe Anicika, Om Blând. Frumos – singura care-i îndulcește zilele cu prăjitura preferată a copiilor ei morți în pogrom) mănâncă de parcă ar gusta din soare. O mare familie par a fi locuitorii din Berd – o familie cernită, a cărei viață se duce, de la generație la generație, înnodând golurile lăsate de morțile fiecăruia, o familie care se strânge la un loc având grijă de rănile celorlalți, îmblânzindu-le tăcerile, înțelegându-le răbufnirile – copiii devenind bărbați și apoi tați, nurori transformate în bunici, într-un timp care continuă să curgă în ciuda suferinței, a trupurilor schilodite și a sufletelor pustiite. În viața lor simplă a existat un timp al îndrăgostirii și al neprihănirii, al liniștii și un altul, venit pe neașteptate, în care cu toții învață să suporte ceea ce li s-a întâmplat.
Fiecare are adevărul lui. Al lui Mariam e simplu, nici că se poate mai simplu: oricât te-ar durea sufletul și oricât ți-ar plânge inima, ține curat peticul de lume care ți-a fost încredințat. Că altceva nu poți să faci pentru salvarea lui.
Din fiecare povestire se desprinde realitatea unui suflet ciobit, în care și-a făcut loc o tristețe ce pare de pe altă lume. Care se adună în gesturi mici, de un firesc ce amintește de ordinea dintr-o altă vreme, de o cumințenie ce înseamnă deopotrivă forță și neputință de a te împotrivi unei realități absurde. Sunt gesturi luminoase în ciuda suferinței – Țovinar își așteaptă în stația de autobuz seară de seară mama având la ea pâine cu brânză, nelipsitul pumn de bomboane și mărul, căci mama urma să aducă pe lume o nouă viață și era mereu înfometată înainte de a dispărea în atacul asupra trecătorii ce lega Berdul de oraș. Când tatăl, albit brusc de suferință, alege să plece pe graniță și aduce acasă un prizonier, fetița constată că bărbatul cu mâinile legate e aproape un copil și îi oferă pâine și ceai. Cu gândul la mama ei. Iar bunica îi va dezlega frânghiile după plecarea tatălui și îi va arăta în ce direcție să meargă. Nugzar, fratele Mananei, a ajuns în Berd după ce a mers trei zile prin pădure târând după el cadavrul fratelui său pe care n-a vrut să-l lase în urmă, în satul din care toți oamenii au plecat din cauza războiului – frate ucis fiindcă refuzase să lase din mână bocceaua în care apucase să pună fotografiile de acasă cu bunicii lui gruzini, cu salcâmii din grădină, cu țărmul dogorâtor al mării. În timpul marii secete, Nemețan Aleksan ajunge să o crească pe strănepoata bătrânului disperat să găsească ceva să-i astâmpere foamea fetiței și care își pierde viața din cauza capcanei pentru sălbăticiuni în care a căzut. Mușeganț Țolak nu va mărturisi nimănui, nici măcar lui Aleksan, prietenul lui cel mai bun, că nu el a fost cel care a pus capcana în care a fost prins străbunicul Annei, același străbunic ce scosese fetița din Baku într-o valiză – i-a făcut găuri, ca să nu se sufoce, și a străbătut orașul cuprins de pogrom. Înainte de a închide capacul, i-a cerut iertare pentru cazul în care aveau să fie omorâți. Museganț doar va continua să meargă an de an să se roage împreună cu Aleksan la mormântul bărbatului și nu-și va învinovăți nicio clipă mama, căci Manuș își pierduse soțul care nu a putut să lase cireada satului să moară de foame și s-a dus cu ea în trecătoare. Acolo unde s-a pornit focul. Femeia a privit din pod cum primul a căzut fiul, apoi i-a fost secerat soțul, iar vitele au înconjurat trupurile celor doi și au fost ucise – până la ultima vacă mugind amarnic și ultima oaie behăind jeluitor. Chiar dacă Museganț Țolak a supraviețuit, viața lui nu a mai fost niciodată la fel. Nici a lui Manuș. Oamenii din povestirile lui Narine Abgarian îndură totul pentru că știu că au o datorie față de cei pe care războiul li i-a luat. Pentru că traiul lor înseamnă o datorie față de viețile celor care nu mai sunt, continuarea lor.
Viața e mai dreaptă decât moartea, tocmai acesta e adevărul ei indestructibil.
E multă tristețe în fiecare dintre aceste suflete, dar și multă demnitate. În încrâncenarea cu care își duc zilele mai departe, în tăcerile și în gesturile lor de apropiere nu e nimic ostentativ. E bunul-simț care le cere să trăiască în continuare, să își înece amarul croșetând șosete pentru copii, frământând pâine, îngrijindu-și ogrăzile, vorbind cu morții în cimitir, îndurând ceea ce le-a fost dat să îndure, ascunzându-și durerea în gesturi mici și așteptând. Luând ceea ce pot de la viață și dând ceea ce sunt în stare să dea. Ca într-o comuniune în care toți cunosc pierderile celorlalți, își cunosc rănile și știu că tot ceea ce pot să facă este să se accepte așa cum sunt și să-i accepte pe ceilalți așa cum au ajuns să fie. Știind că viața, chiar nedreaptă, e mai dreaptă totuși decât moartea.
Ceea ce face Narine Abgarian e să privească aceste vieți și să le facă dreptate. Vorbind despre ele. Înțelegând că doar astfel nu le va trăda și nu se va trăda: Să scrii despre război e ca și cum ai distruge în tine speranța. Ca și cum ai privi moartea în față, străduindu-te să nu-ți ferești ochii. Căci dacă ți-i ferești, te trădezi pe tine însuți. Fiecare dintre cele 31 de povestiri e asemenea unei bucăți de chihlimbar: prețioasă tocmai pentru că adună în ea straturi de suflet și de viață, perfectă tocmai pentru că reflectă pierderea – urma pe care moartea a lăsat-o în cei vii. Traducerea Luanei Schidu păstrează întreagă tensiunea și frumusețea în care e învăluită fiecare poveste, lumina izvorâtă din suferință, din simplitate, din vulnerabilitate. Lumina ce se încăpățâneze să dăinuie.
- Narine Abgarian a fost invitată la Întâlnirea Alecart de la FILIT din 2022 când am discutat volumul Din cer au căzut trei mere. Cronici ale volumului Din cer au căzut trei mere AICI, AICI și AICI. Citește AICI și recenzia volumului SIMON.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto copertă articol: Ioana Fînaru
