Familia începe sa fie în momentul acesta, mă refer la cei 14 ani ai mei, acea parte care-ți alcătuiește viața pe care începi să nu o mai suporți. Mă gândesc la acea vină, la acea emoție pe care o resimți când ajungi acasă. Când ai senzația că toată lumea este împotriva ta, că toți au puncte de vedere diferite de ale tale și orice opinie contrară riscă să provoace o ceartă.
În casă este un bărbat precum statuia, marmura, gresia, stâlpul ușii, gărdulețul de piatră ce împrejmuiește clădirea, și e o femeie cu treburi până peste cap care strânge, mută, lustruiește, aranjează.
Deși am crescut, tata încă mă crede fetița lui. Fetița care de la un an a început sa meargă și i se agăța de picioare căutând sprijin. Probabil mi-aș fi dorit să pot rămâne fetița lui tati sau să rămân păpușa bunicii – copilăroasă și înconjurată de o fericire pufoasă, dulce ca vata de zahăr. Relația cu părinții a rămas la fel de importantă la vârsta asta, însă din pielea unui adolescent care crede că toată lumea are ceva împotriva lui este și ușor de pierdut. De mică părinții mi-au fost un exemplu și probabil în ochii oricărui copil mama și tata sunt persoanele pe care le are ca model. Mereu voiam să îl văd pe tata în uniformă de armată, să mă strecor la el în birou, să îi fur casca și apoi să-mi fac o fotografie și să-mi admir chipul. Poate că în adâncul sufletului încă îmi place să fac asta, dar mă las ghidată de orgoliu și uit de lucrurile ce mă făceau „happy” odată. Am crescut, am început să dau vina pe tata că nu e acasă și pe mama că nu mă înțelege. Uit că nici eu nu fac vreun efort să-i înțeleg pe ei. Am învățat să mă afund în cărți, să descopăr alte tipuri de dureri și alte sentimente. Așa s-a făcut că am cunoscut-o pe Gaia, personajul Giuliei Caminito.
Acel împreună mă înghite ca o închisoare, e un noi în care nimeni nu m-a întrebat dacă vreau să locuiesc.
Italia anilor 2000, o mamă singură (căci tatăl, aflat în scaun cu rotile, nu e decât o prezență împovărătoare) – mamă a patru copii, care mai de care mai diferiți, o mamă nevoită să facă față greutăților vieții, deși poate nu ar fi vrut. Sau, la un moment dat, și-a imaginat altfel viața. Și Gaia, fetița (și apoi tânăra) care încearcă din răsputeri să găsească un echilibru în viață, fetița dominată de persoana care i-a dat viață, totodată, cea pe care nedreptatea și umilința încearcă să o sufoce. Există reguli greu de urmat, există o voce neauzită, există un gust amar pe care Gaia îl are tot timpul când își pune întrebări, căutând înverșunată răspunsuri, dorind să se elibereze, să fie la fel ca ceilalți. Lumea în care crește și se maturizează Gaia e o lume în care vulnerabilitatea pune în pericol viața mai multor suflete, iar ea caută disperată momente luminoase, în care să nu existe discriminare, să nu existe nefericire.
Mereu îți pui întrebări precum „Ce s-ar întâmpla dacă?” sau „Care este definiția pierderii interesului?”, „Ce te poate face să nu obții ceea ce îți dorești sau știi că meriți?, iar Apa lacului nu e niciodată dulce le conține și te poartă apoi către posibile răspunsuri. Printre întâmplări dureroase, Gaia își transpune gândurile și se străduiește să-și facă un drum doar al ei, deși e adeseori acaparată de ranchiună și de dispreț. Lumea în care se mișcă ea nu are nimic stabil sau inocent. E nedreaptă, scoate din fiecare ce e mai rău, e plină de capcane. Cum se poate ieși din ea, ce poate face Gaia în afară de a strânge din dinți și de a încerca să le arate tuturor că e cea mai bună? Pentru că asta îi cere mama: să fie întotdeauna cea mai bună. Pentru a avea o șansă la o viață mai bună.
După care se face liniște, dușul amuțește, două persoane șușotesc, iar eu sunt pe culoarul care duce către lucrurile pe care nu știu cum să le fac: cum să mă străduiesc, să mângâi, să mă bucur.
De fiecare dată când ne este cerută o definiție a adolescentului, se vorbește de doza de neîncredere, de doza de maturitate, de ceea ce era, este și va fi în continuare valoros. Pusă în ipostaza de a critica și de a desluși ce este normalitatea, tânăra Gaia devine prizoniera unei lumi cu legi aspre, a unei lumi adeseori josnice – un drum pe care fata caută neîncetat să păstreze o urmă de inocență, deși nu i se dă nicio șansă. Pentru a supraviețui sunt necesare alegeri. Aproape zi de zi. Alegeri care nu sunt niciodată ușoare. Iar ale Gaiei cu atât mai puțin.
Zilele trec, iar adolescenta săracă, prinsă între dorința de a fi liberă și teama de a nu fi înțeleasă, de a nu avea viața pe care o duce familia ei, adolescenta cu suflet fragil care trebuie să se descurce într-o lume violentă se mișcă printre cuvinte și fapte, alternând neștiința cu înverșunarea. Victima societății devine chiar ea, Gaia; fata devine străină cuvântului „familie”, devine străină cuvântului „liniște”, devine străină persoanei oglindite în piscina de lângă casă. Este prizoniera necunoscutului. Lacul pare a ascunde minuni, dar în realitate devine o capcană, apa lui e plină de pericole, o apă neagră, sărată ca lacrimile. Gaia aparține ea însăși unei lumi din care nu poate ieși, aparține pământului care o ține strâns legată de acea viață incertă, în care rădăcinile îți determină locul în lume.
Apucă-te să înveți. Școala e un privilegiu. Nu o să îți fie îngăduit să stai cu burta în sus, ori înveți, ori ești nimeni. Vrei să fii nimeni ?
Critica nelipsită din partea mamei o face pe Gaia să pară victimă în toate aceste povesti despre viață, dar Gaia este și nu este o victimă. E o ființă care luptă și care învață că apa lacului și apele vieții sunt învolburate și niciodată dulci.
Giulia Caminito scrie un roman plin de iubire, de umilință, urmărind o familie vitregită de soartă, o familie în care sacrificiul și lipsurile erau un mod de a trăi. Există cerințe și dorințe imposibile, există neînțelegeri, așa cum există și persoane care nu știu ce înseamnă a nu avea. Deși legile vieții sunt crunte, odată cu maturizarea viitorul devine incert, iar trecutul se transformă într-o gazdă la care nu vei mai putea apela.
Ceea ce mi-a rămas din acest roman este glasul neascultat, uneori revoltat, alteori înecat de tristețe al Gaiei, prin care ne este dovedit adevăratul sens al umanității. Și o apăsare, o cicatrice ce fusese mai de mult o rană, o replică a intimității față de lume. Apa lacului nu e niciodată dulce e, pentru mine, un roman despre voința care te ajuta să navighezi către o altă realitate: Mi s-a spus mereu că atunci când scriu e ceva ce mă chinuie, iar acum cea care mă chinuie ești tu.
[AICI puteți citi 0 altă cronică a volumului Apa lacului nu e niciodată dulce, de Giulia Caminito]
*Eva Ciobanu este elevă în clasa a VIII-a la Colegiul Național Iași și debutează în Alecart cu o recenzie la romanul invitatei Întâlnirilor Alecart la Filit Giulia Caminito (cu care vă puteți întâlni vineri, începând cu ora 15). Programul complet al Întâlnirilor Alecart la FILIT, AICI.
