Vrei să-ți vorbesc despre mine ca și când aș avea o poveste cu cap și coadă, dar tot ce am sunt fragmente și, în rest, goluri supărătoare, lucruri despre care aș fi întrebat dacă aș fi putut, momente care s-au încheiat prea repede sau n-au dus nicăieri.
Cu adevărat în derivă sunt viețile personajelor din acest roman al laureatului Nobel Abdulrazak Gurnah – din punctul meu de vedere, cel mai bun dintre cele traduse până acum în limba română. Fiindcă viețile pe care le urmărește Gurnah aici devin semnificative pentru multe, foarte multe altele rămase anonime, dar mai ales, pentru un timp și o lume. Pentru care se depune astfel mărturie, din tăcerea și uitarea cărora se iese. E vorba despre un timp și o lume ce ne amintesc că da, Europa a fost epicentrul unor convulsii istorice resimțite pe tot parcursul secolului al XX-lea, însă istoria atrocităților și a suferinței și-a circumscris un teritoriu mult mai larg, având realități la fel de întunecate, de traumatizante, de abominabile pretutindeni.
La mijloc de rău și bun
Povestea pe care o spune Abdulrazak Gurnah în romanele sale este a unei lumi indisolubil legate de continentul european (dar nu numai), de dorința de putere, de colonialism, de transformare, dar care își are în același timp ritmurile ei, credințele și tabuurile, spaimele, culorile, aromele și obiceiurile sale. E o poveste în care marile calamități se împletesc cu gesturi și momente luminoase, urmărind firescul traiului de zi cu zi, felul în care acesta e dinamitat de evenimente și tulburări sângeroase sau de decizii personale, de revoltă, de întâmplare, de acțiuni născute din disperare sau din neputință, din cutumele unei lumi adeseori nedrepte. E o poveste în care viețile oamenilor pot fi mutilate, se pot prăbuși sau pot lua un curs neașteptat (dar asta nu înseamnă că ei nu încearcă să-și croiască o existență suportabilă), în care se nasc legături și prietenii, se întinde o mână de ajutor, se întrezăresc clipe de tihnă. Împotriva tuturor nemulțumirilor, a sărăciei, a dușmăniilor, a morții. Omniprezente. Oamenii aceștia trec prin zile și ani, prin războaie, molime, foamete, boli, prin nașteri, pierderi și căsătorii. Sunt vătămați, posaci, zâmbesc cu înțelegere, sunt ironici, îndârjiți, se agață de vechi ritualuri sau de chemarea la rugăciune, își văd de viețile lor cum pot. Fiindcă știu că există întâmplări mari, care se rostogolesc peste viețile lor și pe care nu le pot controla și întâmplări mărunte din care se țese miezul traiului de zi cu zi. Pe care îl suportă, pe care îl înfruntă, de care se bucură în ciuda tuturor asperităților și a loviturilor primite.
Răul
E multă violență și multă suferință în acest roman al lui Abdulrazak Gurnah. Ea palpită necontenit în paginile romanului. Sunt adevăruri legate de brutalitatea luptelor dintre diverse populații africane și coloniștii europeni (în special cei germani), despre cruzimea askarilor din Schutstruppe în ceea ce a fost Deutsch Ostafrika, despre atrocități și masacre care au înăbușit revoltele în diverse zone din Africa, despre conflictul dintre trupele germane și cele britanice (de fapt, dintre localnici sau alți supuși ai marilor puteri europene coloniale care au fost nevoiți să lupte în numele lor sub comanda unor conducători adeseori abrutizați, ce-i tratau cu dispreț, considerându-i sălbatici, necivilizați, refuzându-le orice demnitate), despre sărăcie, boli, forme de sclavie, bestialitate. E o violență provocată de dorința de a supune populațiile africane și o alta care vine din lipsurile, din înapoierea și din legile nescrise ale acestei lumi. Sunt familii risipite, în care fiii pleacă pentru a avea șansa de a supraviețui, în care frații se reîntorc acasă după mai bine de zece ani și își regăsesc pentru scurt timp surorile doar pentru a pleca din nou, în care părinții mor de boli și de sărăcie, în care ești luat cu forța de către askari sau te înrolezi fiindcă altfel ai sluji o viață pentru o datorie care nu-ți aparține, în care o fată e bătută cu bestialitate pentru că știe să scrie, în care cele mai multe căsătorii sunt aranjate și amărăciunile se acumulează treptat. Realitatea aceasta dură (și dureroasă) Abdulrazak Gurnah nu o exacerbează și nici nu o disecă. Căci ea există și face parte din viețile acestor oameni. Cu ea se trăiește. Nu e nici aspect de fundal, dar nici nu e psihologizată, problematizată. Nu mecanismele ei sunt miza, nu traumele. E ca un dat – e mai puternică, e în natura timpului și a locului, a istoriei ce aduce la un loc oameni și interese, zdrobind tot ce îi stă în cale. Împotriva ei (sau în tandem cu ea), se nasc gesturi de bunătate și de apropiere, legături în care celălalt devine seamănul tău întru suferință – chiar dacă suferința lui e diferită, iar tu ești german, iar el african, tu ești de-al locului, iar celălalt se oprește la ușa ta și așteaptă ajutor, tu ești bărbat și celălalt femeie. Împotriva ei (și în tandem cu ea) se creează un ritm al vieții de zi cu zi, în care ai încredere într-un străin, îl ajuți, îl primești în casa ta, în care ai grijă de o fetiță ce nu e a ta și timpul trece, și fratele plecat, prietenul tău, nu se mai întoarce, și anii se scurg și ea se transformă în femeie, se căsătorește și are propriul fiu și tot în casa ta rămâne. O casă în care bărbații se adună seara în jurul unei căni de cafea pentru a-și împărtăși necazurile și a face viața suportabilă, în care sufletele reușesc să se vindece după ce întâlnesc suflete la fel de mutilate ca ale lor și dragostea devine posibilă, în care recunoștința îmbracă la fel de multe forme ca răutatea, în care oamenii se ajută în aceeași măsură în care profită de celălalt.
Binele
Lumea lui Abdulrazak Gurnah e o lume vie, în permanentă schimbare, prin care se perindă nenumărate chipuri și destine. Cele mai multe abia schițate, legate între ele de dușmănii sau prietenii vechi, de griji, responsabilități și bârfe. Ele constituie materia din care se modelează imaginea unei lumi urmărite timp de mai bine de șaptezeci de ani, în care conflictele și cele două conflagrații mondiale au schimbat vieți și realități sociale și politice, teritoriile constituind Deutsch Ostafrika sunt preluate de britanici, apoi își câștigă independența, iar rănile de demult rămân doar cicatrici pe trupurile și în sufletele celor care au trăit și au suferit. Copiii devin tineri și tinere, apoi bărbați și femei. Pleacă de acasă, sunt purtați printre oameni și întâmplări cumplite, se întâlnesc unii cu ceilalți sau se pierd. Viața le e permanentă mișcare și neașezare de la o generație la alta. Nimic nu durează – nici vechile orânduieli, nici cele mai noi – și totuși, viața lor și a comunității își urmează cursul. Câteodată se agață unul de altul, de micile meșteșuguri și afaceri, de liniștea căminului sau de obișnuința cu celălalt, dar sărăcia, boala, pierderile pândesc necontenit. Sunt oameni simpli, precum blândul Khalifa și soția lui bi Aysha, capabilă deopotrivă de gesturi de bunătate și de izbucniri de furie și resentimente, acrită prea devreme de dezamăgiri și de neputința de a deveni mamă; precum Ilyas, prietenul lui Khalifa, tânărul atât de încrezător, crescut în colonia germană după ce a fost răpit și apoi, întors printre ai săi, convins de ordinea sistemului german pe care ajunge a-l servi ca askar – cu viața lui pierdută pentru toți cei ce l-au cunoscut, despre care abia nepotul său, fiul surorii căreia îi promisese că se va întoarce, descoperă că l-a purtat după război în Germania, că a făcut din el un african încrezător în justețea Reichskolonialbund-ului, resuscitată de naziști, și care, luându-și numele de Elias Essen, se căsătorește cu o nemțoaică, dar sfârșește acuzat că a încălcat legile rasiale în lagărul de concentrare de la Sachsenhausen; precum negustorul Amur Biashara și apoi fiul lui, Nassor, cel care nu ezită să caute modalități de a se îmbogăți, cel strâns la pungă, dar uneori capabil să întrevadă nevoile celor din jur; precum Hamza, tânărul ce fuge pentru a deveni askar, căruia viața îi oferă atâta suferință, care vede atâta violență și moarte alături de comandantul german pe care îl slujește, cel ce va ajunge să citească Schiller și Heine, va supraviețui și va reuși să ia totul de la capăt alături de Afiya, tânăra crescută de Khalifa și de bi Aysha.
Viața
E un adevărat tăvălug de întâmplări cumplite și de mici momente de respiro traiul acestor oameni. Viețile lor stau parcă mereu la răscruce de drumuri, gata să fie spulberate. Totuși, în ciuda acestor seisme (cu originea deopotrivă în trecut și în prezent, în obiceiurile locului și în dorința europenilor de a se impune și de a le schimba obiceiurile), există o matcă mai largă în care fiecare reușește să-și găsească locul, să suporte ce e de suportat și să-și croiască mici oaze de normalitate. Către ele se îndreaptă privirea lui Abdulrazak Gurhan, pe ele le caută. Realitățile istorice sunt acolo, destinele fiecăruia se frâng sau doar cunosc momente de amărăciune, de revoltă, de spaimă și își urmează calea, însă viața merge mai departe. Iar ea înseamnă în primul rând fragilele momente de bunătate care se strecoară printre celelalte și luminează totul în jur: clipa în care Ilyas o regăsește pe Afiya și o ia cu el la oraș, schimbându-i viața, cea în care Khalifa, în numele promisiunii făcute, o salvează din nou de brutalitatea familiei care o adoptase, momentul în care comandantul german îi lasă lui Hamza volumul din Schiller cu gândul la atrocitățile trăite alături de el și la fratele mort în urma altor atrocități, gestul pastorului german de a îngriji un muribund, decizia lui Nassor Biashara de a-i oferi o slujbă, cât de mizeră, omului strivit care devenise Hamza după război, hotărârea lui Khalifa de a-i oferi un adăpost.
Cronică a unei lumi și a unor existențe, Vieți în derivă (în traducerea Andreei Năstase) e un roman în care omul și istoria se înfruntă. Un roman în care însă oamenii nu opun mari gesturi de revoltă întâmplărilor pe care nu le pot controla, ci le trăiesc știind că ceea ce îi salvează e bucuria și demnitatea clipelor casante în care învață (și apoi acceptă) să-și croiască viața împreună cu ceilalți, nu împotriva lor.
- Citește AICI și cronica volumului ABANDON, un alt roman al lui Abdulrazak Gurnah!
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
