Despre nuanțe și tonalitatea dominantă a fiecărei existențe: Viețile secrete ale culorilor, de Laura Imai Messina

Deși, în cele din urmă, dacă stai să te gândești, suntem cu toții la marginea vieții celorlalți. Și totuși, e de ajuns atât de puțin ca să ne găsim din nou în centru. E de ajuns atât de puțin pentru ca în centrul lumii noastre să sosească cineva care, cu numai o clipă mai devreme, era în afara a ceea ce cuprindeam cu privirea.

După Ce încredințăm vântului, acest al doilea roman tradus în limba română al Laurei Imai Messina întărește impresia că ne aflăm în fața unei duble intenții auctoriale: a crea o poveste de viață credibilă, ce nu exclude trauma și posibilitățile de a o depăși, de a te împăca în cele din urmă cu tine și cu trecutul, și a oferi o imagine asupra filosofiei de viață, a tradițiilor și a elementelor culturale specifice spațiului nipon, căci scriitoarea de origine italiană trăiește în prezent în Japonia.

Am înțeles că nimic nu te pune la adăpost cu adevărat.

Viețile secrete ale culorilor e, în fapt, un roman despre viețile secrete – reale sau trăite doar la nivel de gând, de dorință, despre secrete de familie, fapte tăinuite, adevăruri intuite, dar nerostite, înstrăinări și reapropieri. Despre părinți și copii care devin la rândul lor adulți, recuperând ceva din ceea ce nu știau sau știau prea puțin despre propria identitate și ce înseamnă familie, tatonând teritoriul fragil, nesigur, înspăimântător al iubirii, al apropierii de celălalt, al renunțării la sine, la singurătate și la ceea ce au fost pentru posibilitatea de a-și găsi liniștea și, poate, împlinirea. Printre chimonouri de nuntă, acele shiromuku tradiționale, printre vopseluri, materiale cu texturi diferite, reguli clare – un meșteșug ridicat la rang de artă, printre tradiții șintoiste și budiste despre ceremonialul de trecere în lumea de dincolo, pregătirea celuilalt pentru nuntă sau pentru înmormântare însoțește destinul personajelor și, într-o mare măsură, îl determină. Aparent celebrare a vieții și despărțire de ea, în realitate, ritualul nunții și al morții presupune o despărțire (de cel care ai fost, de lumea pe care ai cunoscut-o) și o schimbare, o transfigurare. Căci cele două sunt momente pentru care nu ești niciodată cu adevărat pregătit, asociate spaimei în fața necunoscutului și pentru care e nevoie de un ceremonial precis, atent executat, pentru a le face inteligibile, suportabile. Pentru care e nevoie de alți oameni care să iasă în întâmpinarea celor ce sunt la granița dintre ceea ce se știe și ceea ce nu se poate ști, dintre ceea ce a fost și ceea ce va fi.

Sufletul este dezgolit și totul îl cotropește.

Pe acest fundal se desfășoară povestea întâlnirii dintre doi tineri cum nu se poate mai diferiți, dar care descoperă o extraordinară nevoie de a fi unul lângă celălalt – deși umbrele trecutului și amânarea destrămării lor îi vor îndepărta pentru un timp unul de altul. E, mai întâi, în această întâlnire, un șuvoi de cuvinte despre culori și infinitele lor nuanțe, revărsarea unei excepționale bogății de tonuri, singurul fel pe care-l cunoaște Mio de a trăi, care schimbă percepția celuilalt asupra lumii, îi dă o nouă consistență. E intrarea într-o poveste, într-o aventură în care Aoi plonjează pentru că realitatea lui e complet diferită, redusă la cele câteva culori și umbre pe care le poate zări, cărora tânărul le-a acceptat consistența și caracterul implacabil la fel cum a acceptat că trebuie să renunțe la a face ceea ce îi place pentru a prelua afacerea familiei după moartea tatălui. O afacere de care toți au nevoie, dar care pe cei mai mulți îi înspăimântă prin natura a ceea ce presupune: asigurarea ceremonialului de despărțire de cei care nu mai sunt. De aceea, tot ceea ce spune Mio are prospețimea și savoarea unui tărâm deopotrivă fascinant și interzis. Pe care bărbatul pășește, căci e tărâmul tinerei de care se îndrăgostește. Uitând că a trece sub tăcere ceea ce l-a determinat să o întâlnească poate periclita echilibrul instabil  a ceea ce au, a ceea ce trăiesc.

Te înțeleg mereu când îmi vorbești. Ceea ce transmiți este iubirea ta pentru viață, frumusețea pe care o vezi, chiar și cea ascunsă în lucrurile mai puțin sigure. Te înțeleg pentru că, într-un sens anume, și eu trăiesc într-o lume diferită de cea a tuturor celorlalți.

Pentru fiecare, lumea celuilalt e generatoare de neliniști. Mio și-a pierdut părinții, iar moartea lor a fost alungată departe, acolo unde niciunui gând nu i se dă voie să pătrundă. Într-un gol, asemănător căderii albe în care alunecă uneori – o scurtă moarte din care nu-și amintește nimic. Din acest gol se decupează totuși câteva fragmente ce recompun imaginea tatălui, o prezență-absență, cu momentele lui de rătăcire, cu degetele boante, mereu pătate de vopsea, încercând să facă doar ceea ce trebuie, cu hotărârea sa de neclintit de a nu interveni în relația micuței Mio cu mama ei, ci doar de a o accepta așa cum este, diferită de ceilalți copii. Tot acolo, departe, se află și grija excesivă a lui Kaneke față de felul de a fi al fetiței, față de refuzul ei inițial de a rosti cuvinte, față de încrâncenarea de a nu numi culorile obiectelor. Căci mama nu știe că nu există o singură culoare căreia să îi poți spune roșu sau alb sau albastru, ci mii de nuanțe, de tonuri, o paletă infinită aproape pe care fetița o percepe și pe care i se pare nedrept să o reducă la un singur cuvânt – întotdeauna imperfect, neputincios. Acolo unde oricine altcineva vedea un simplu roșu, Mio observa cel puțin zece nuanțe diferite. Și i se părea o greșeală să le rezume pe toate într-un singur cuvânt. Iar mai târziu, în fața revărsării de imagini care încearcă să redea toată acea exuberanță cromatică percepută de copilă, tăcerea mânioasă a mamei ridică un zid de netrecut, de care Mio se rănește de fiecare dată. Aio, dimpotrivă, veghează la tărâmul dintre aici și dincolo, ocupația lui este tocmai împăcarea celor ce resimt pierderea: reducerea suferinței, stăvilirea oricărui exces.

Pe undeva, existase timpul acela, un timp îndepărtat la care Mio nu asistase și despre care nimeni nu-i povestise vreodată, dar el existase cu adevărat.

Povestea lui Mio și a lui Aoi se leagă de o alta, de cea a părinților lui Mio și a unchiului tânărului. E o poveste din care Aoi știe la început mai mult decât Mio, deși pe ea o privește direct, iar descoperirea trecutului, dincolo de adevărul pe care deja îl aflase, presupune pentru ea o reașezare a tuturor nuanțelor păstrate din experiențele trăite în casa părintească și o reajustare a ceea ce este în funcție de ceea ce simte față de Aoi. E o poveste despre dragostea care se transformă odată cu căsătoria în dezamăgire și înstrăinare, un soi de moarte prin raportare la toate așteptările tinerei Kaneke, despre dragostea care înseamnă pasiune și obsesie, în ciuda respingerii constante, în cazul lui Yōsuke Yoshida, soțul ei. E o poveste despre datorie și nevoia de a trăi cu adevărat ceea ce îți este refuzat, apoi despre o altfel de iubire, care înseamnă acceptarea și împăcarea cu ceea ce știi că e al tău și care te face să rămâi tu însuți. O poveste despre nevoia de a rămâne lângă o femeie, chiar dacă știi că a iubit un alt bărbat decât tine. E povestea nașterii lui Mio dintr-o dragoste trăită în afara căsniciei. A unor renunțări și a altor forme de dragoste ce înseamnă a rămâne pentru că ceea ce ai îți dă coerență, pentru că ceea ce ai înseamnă responsabilitate, pentru că există nenumărate forme de a iubi și de a te iubi. E iubirea obsesivă, distructivă și autodistructivă a lui Yōsuke Yoshida, nedomolită, dar învățând să supraviețuiască doar cu ceea ce poate avea; e iubirea trăită și apoi refuzată, sacrificată, supraviețuind doar în scrisorile despre Mio pe care Kaneke i le scrie până la sfârșit lui Takenori Okada; e iubirea de departe, cu fața mereu întoarsă către mare, a acestuia pentru femeia căsătorită rămasă la Tōkyō și pentru fetița pe care nu o va cunoaște niciodată altfel decât prin niște scrisori, fiindcă așa a decis mama ei și fiindcă ea are deja un tată, cel mai bun tată posibil. E convingerea lui Mio că a moștenit de la Yōsuke, singurul părinte pe care l-a cunoscut, trăirea iubirii ca obsesie, ca pierdere de sine, ca abandon care te face casabil, nu doar rănindu-te, ci aducându-te pe marginea prăpastiei.

Întotdeauna există amintiri pe sub pielea altor amintiri.

Cele două planuri narative se întretaie și se înlănțuie, dezvăluind mereu noi nuanțe. Ceea ce s-a trăit dobândește noi sensuri, noi culori, cu fiecare întâlnire dintre Mio și Aoi. Iar ea, cea care percepe infinitele tonuri pe care le are lumea exterioară, va învăța să discearnă, sub singura perspectivă pe care o cunoaște despre propria viață, multiple nuanțe. Pentru că, în definitiv, să te îndrăgostești e ceva care are de-a face mai cu seamă cu propria persoană. Ca să iubești, în schimb, e nevoie să știi cine este celălalt. Cu ajutorul lui Aoi, cel care vede atât de puțin din felul în care arată realitatea, dar care e gata să accepte tot ceea ce Mio îi poate spune despre lumea din jur. Și astfel să o vadă prin ochii ei, armonizând ceea ce știe cu ceea ce poate ea să-l învețe. Traversând purgatoriul incertitudinilor, depășind traumele, învățând să aibă încredere în cel pe care îl iubește, pentru că acum știe cine e și poate să vină în întâmpinarea lui, să-l vadă cu adevărat. Să nu mai caute culoarea sufletului său, și nici pe a ei, ci culoarea sufletelor lor și a vieții lor împreună. Pentru că aspirația cea mai adâncă a lui Aoi era să planteze semințe. Și pentru că, neîncetând să aibă grijă de grădina unor bătrâni care nu mai sunt, deși știe că acea grădină va fi la un moment dat sacrificată fiindcă terenul pe care se află va aduce profit celor cărora le revine, Aoi reușește să planteze în sufletul lui Mio semințele încrederii într-un viitor împreună. Cu aceeași răbdare pe care o are în fața vieții tăcute a plantelor sau în fața neclintirii morții. Traducerea Cristinei Gociu recuperează densitatea și nuanțele unei lumi diferite de a noastră, dar și ale unor povești de viață ce pot fi trăite oriunde și oricând.

 

(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart,  profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.) 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!