Nu dau vina decât pe pământul ăsta blestemat și pe nesăbuința mea de a veni aici.
Privirea albastră, epuizată, dar plină de speranță, a imigranților, a acelor bărbați vânjoși, cu pielea tăbăcită de muncă și cu sufletul istovit de greutăți, a celor deveniți indezirabili în patria lor, a aventurierilor de tot felul, a celor care nu aveau pentru ce să mai rămână și vindeau tot pentru un loc pe vapor și pentru viața promisă de broșurile care vorbeau despre pământurile Marilor Câmpii, despre cei 160 de acri pe care oricine îi putea avea contra unei taxe modice și cu condiția să rămână cel puțin cinci ani. Majoritatea nordici, cu părul de un blond bătând în alb și nevorbind decât limba lor natală. Și cealaltă privire, furișată, temătoare, învinsă, privirea neagră pe obrazul smead al băștinașilor indieni deposedați de pământul lor. Privirea în care se oglindește visul american și cea care se ascunde de fețele palide. Uneori, cele două priviri se intersectau rapid, dar nu se vedeau, nu aveau ce să-și spună. Și, oricum, nu s-ar fi recunoscut sau înțeles. Așa arătau locurile în care coborau din tren imigranții europeni, cei care au venit din cauză că au fost mințiți. Odată ajunși, ei deveneau ai nimănui. Ce se întâmpla cu ei după ce soseau nu-i mai privea câtuși de puțin pe cei din orașele industrializate, nici pe membrii guvernului, care îi numărau ca pe oi și le luau banii, nici pe speculanții care îi salutau când coborau din tren sau pe acționarii căilor ferate, a căror supraviețuire depindea tocmai de venirea imigranților, în număr tot mai mare… Nimeni nu se mai gândea vreodată la ei după aceea.
Au venit plini de speranță.
În acest loc, în preria din Nebraska, între viață și moarte nu era mai nimic în afară de muncă pe brânci. La ferma părinților lor, Raina și Gerda Olsen cresc învățând să înfrunte capriciile naturii. Și viața. Dar nimic din ceea ce știau despre greutăți, despre determinare, despre vremea schimbătoare care e mai cumplită decât cuvântul lui Dumnezeu nu le pregătește pentru ceea ce au trăit în ziua de 12 ianuarie 1888. La 16 ani, Raina pleacă de acasă. La fel și sora ei, Gerda, cu doi ani mai mare. Pentru a strânge niște bani și pentru a avea o altfel de viață. Poate la oraș, departe de fermă, departe de prerie. La 16 ani, Raina stă în gazdă în casa lui Gunner Pedersen și cuvintele lui ca mierea o fac să viseze și să-și spună că nu mai este o copilă. La cei 16 ani abia împliniți, Raina nu găsise încă în niciun manual vreo indicație despre ce-ar trebui să facă o învățătoare atunci când, în sala de clasă, copiii abrutizați de muncă, precum micuța Anette, vândută de mama ei naturală pentru un porc și două găini familiei Pedersen, adorm. E convinsă însă că Gerda ar ști. Că sora ei ar lua deciziile corecte. Că ea niciodată nu s-ar putea înșela.
Romanul scris de Melanie Benjamin este inspirat dintr-un fapt real. O catastrofă naturală pe care dimineața călduță de ianuarie a anului 1888 nu o anticipa prin nimic. Schimbarea bruscă a vremii, viscolul cumplit ce s-a abătut asupra statelor Nebraska și Dakota, a luat pe nepregătite nenumărați de oameni. Mulți dintre aceștia, copii plecați dimineața la școlile din apropierea fermelor și care și-au încheiat programul exact când s-a dezlănțuit urgia. Numărul morților nu s-a știut niciodată cu exactitate. Cu siguranță, el a fost mult mai mare decât cel oficial, 235 de persoane. Pentru că mulți au fost dați dispăruți și li s-a descoperit trupul abia primăvara, adus aproape de așezări de puhoaiele dezlănțuite. Pentru că numărul acesta nu-i includea pe cei care au murit ulterior din cauza degerăturilor și a membrelor amputate. Pentru că oamenii trebuiau convinși să rămână în Vest, nu să-și părăsească pământul, îndreptându-se spre Estul suprapopulat sau înapoi în Europa.
Viscolul copiilor e un roman care vorbește despre niște realități dureroase ale unei țări în care a supraviețui și a te adapta a însemnat adeseori o luptă pe viață și pe moarte. Fără a uita triburile indiene dezrădăcinate și relocate în tabere în care și-au pierdut identitatea, inechitățile suferite de persoanele de culoare, viața în orașele în plină dezvoltare, dificultatea de a-și schimba soarta de la o generație la alta a acestor fermieri îmbătrâniți înainte de vreme, ai căror copii deveneau și ei sclavi ai pământului, trăind cu speranța că de data aceasta va fi mai ușor, că vor smulge pământului nu ceea ce vrea el să le dea, ci ceea ce trebuie să le dea. Pe măsura sacrificiului depus. Viscolul copiilor e un roman despre alegeri, despre acele momente pentru care nimic nu te pregătește și în care omul arată cine și cum este. Ce poate să facă. În bine sau în rău. Un roman al disperărilor, al curajului, al lașităților. O bucată de istorie americană recompusă prin intermediul unor povești de viață. Unele inspirate de chipuri reale, altele ivite în urma unei documentări atente. Teribil prin realism, prin forța narațiunii, prin trăirile atât de omenești care se întrevăd în toate deciziile personajelor.
Acești copii nevinovați îi încredințaseră soarta lor. Ce curajoși erau acești fii și fiice de imigranți!
Veniți în Nebraska, Grădina Raiului! Vă așteaptă loturile de pământ, un pământ mănos, care vă va da recolte dumnezeiești! Vorbe goale, nimic mai mult. Nebraska e un loc uitat de lume, numai bun să întrețină o iluzie. Vestul sălbatic e o promisiune pe hârtie care continuă să atragă, asemenea unei imense găuri negre, familii disperate, cu copii și bătrâni ce speră la un trai mai bun. Cu toții urmau să descopere tornadele din timpul primăverilor, incendiile, stolurile de lăcuste, puhoaiele ce se revărsau măturând totul în cale, furtunile de zăpadă. Un pământ arid, deșertic, care nu se lasă îmblânzit. Locuit de oameni care își cresc copiii învățându-i de mici greul. Unii ajung să iubească frumusețea sălbatică a locurilor, întinderea lor nesfârșită. Alții rămân, acceptând că nu mai au încotro să o pornească.
Raina, fata care până cu un an în urmă stătea ea însăși în bancă și își ținea părul împletit în cozi, se trezește peste noapte prinsă într-un joc periculos, cel din casa familiei Pedersen. Și apoi în furtuna de zăpadă, dezlănțuită pe neașteptate, prinsă, alături de câțiva copii de a căror viață e responsabilă, în clădirea șubredă a școlii în care predă. Cu unul, cel mai drag ei, Anette, dispărut în noianul alb, înspăimântat de ce i s-ar putea întâmpla dacă ar întârzia și nu s-ar apuca de treburile din gospodărie, de corvoada ei de fiecare zi. Cu al doilea, Frederik, singurul prieten al micuței, plecat pe urmele ei. Raina înțelege că a rămâne în școală înseamnă a muri înghețați. A pleca spre cea mai apropiată fermă e un act de inconștiență, singurul posibil însă în condițiile date. Nu despre curaj este vorba, curajoasă ar fi fost Gerda, sora ei care preda în sud-estul statului Dakota, ea acționează însă doar din disperare, din dezamăgire, din mânie. Pentru că cel care ar fi trebuit să vină și s-o salveze, pe ea și pe ceilalți copii, soțul Annei Pedersen, nu apare. Raina, zece copii și Tor, cel mai mare dintre ei, pornesc prin viscol cu speranța că nu se vor rătăci, că vor ajunge la timp, că vor păcăli moartea. Doi tineri, în vârstă de cinsprezece și șaisprezece ani urmau să-i ducă pe acești copii la adăpost, undeva. Undeva să nu înghețe de frig până dimineața. La câțiva zeci de kilometri depărtare, Gerda trăiește aceeași realitate. Norul negru se ivește pe neașteptate și acoperă totul în jur. Diferită este doar starea de spirit a celor două surori. Sau, poate, destinul. În timp ce una devine eroina care a salvat unsprezece vieți, cealaltă va trăi până la sfârșitul zilelor spunând seara, înainte de culcare, ca într-o lungă litanie, numele copiilor care au murit în viscol. Din cauza ei. Pentru că nu le-a fost alături. Pentru că le-a dat drumul să meargă spre casă și ea s-a grăbit să urmeze iluzia unui vis. Pentru că era tânără și îndrăgostită. Pentru că știa că cel pe care îl iubește o va părăsi și a vrut să întârzie această plecare. Nici măcar drumul pe care îl face cu cele două fetițe ale vecinilor familiei unde locuiește în brațe, calvarul traversării unui spațiu întinzându-se la infinit, în care frigul și ninsoarea au transformat totul în iad, nu o pot salva de remușcări. Nu pentru că cele două trupuri nu vor rezista gerului și somnul de care le crede doborâte e încremenirea definitivă a morții, ci pentru că ea știe ce a împins-o în a nu rămâne alături de toți copiii. Și pentru asta nu există iertare.
Înțelesese pentru prima oară că discuțiile nu se sfârșesc întotdeauna cu hotărâri. Că oamenii – toți oamenii – poartă în ei gânduri, și idei, și tristeți care nu pot fi alinate decât dacă vorbești despre ele.
Viața Rainei și a Gerdei se duce printre oameni care muncesc pământul sălbatic, nemilos, care nu cunosc decât truda și dezamăgirile, pe chipul cărora apare de prea puține ori o urmă de lumină. Sunt suflete aspre, oropsite, unele abrutizate sau sleite de muncă, împietrite de greutăți. Altele, candide încă sau demne, acceptă ceea ce li se oferă, sperând totuși într-un trai mai bun. Toate viețile acestea vor fi schimbate de o zi de viscol. Puse la încercare de pierderile suferite, transformate și conștientizând brusc păcatele anterioare, maturizându-se, pierzându-și încrederea în oameni sau recăpătând-o. Fiindcă tragediile începuseră să se contopească într-o singură poveste amară, pe care nu credea că va fi în stare s-o uite vreodată. Printre ele există și gesturi care vorbesc despre sacrificiu și generozitate, dar cele mai multe consemnează doar suferința atroce a omului neputincios în fața dezlănțuirii stihiilor, în fața propriilor temeri, în fața lașității și a grijii față de ceea ce va urma. În ciuda acestor lucruri, oamenii preriei aveau tăria de a merge mai departe. Asta e ceea ce descoperă Gavin Woodson, ziaristul ce își irosește zilele în Omaha, orașul care e un fund de lume și în care simte că se sufocă, despre cei pe care, prin articolele lui, îi adusese pe aceste pământuri aride promițându-le apusuri feerice, ierni blânde și recolte îmbelșugate. Cât de potrivnice le-ar fi fost vremea și pământul, cei mai buni dintre ei găseau o cale de a rezista aici, în loc să se întoarcă în locurile de unde veniseră. Neînduplecarea pământului le pătrundea în piele, în șira spinării. După ziua în care viscolul a ucis atâția oameni nevinovați, Gavin pleacă să ispășească, să încerce să se ierte. Purtat inițial de imaginea unui gât alb, în care văzuse tresăltând puritatea ce în curând se va pierde. Descoperind trupuri mutilate, familii distruse, adevăruri amare și gesturi simple de ajutor. Despre care va scrie. Pentru ceilalți, ca să vândă un ziar. Pentru sine, ca să i se ierte un păcat. Păcatul de a-și fi vândut sufletul. Pentru nimic. Și astfel, destinul Rainei și al lui Anette se intersectează cu cel al bărbatului care le va schimba viața. Deși, în realitate, viața tuturor fusese schimbată de ziua aceea înșelătoare de 12 ianuarie și de felul în care au ales să acționeze.
Oamenii nu pot fi considerați obiecte. N-ar trebui să fie cumpărați sau vânduți, închiși sau îngrădiți.
Impecabil tradus în limba română de Irina Bojin, Viscolul copiilor nu e o dare de seamă despre un moment teribil în care omul și natura se înfruntă, ci saga unor suflete chinuite, care caută să-și păstreze demnitatea, să supraviețuiască, îmblânzind pământurile străine ce au devenit ale lor, făcând din propriile visuri o realitate. Chiar dacă uneori dureroasă, dezamăgitoare, marcată de pierderi și de nesfârșit efort. E povestea unor oameni și a unor opțiuni, a unor destine. Nu toate luminoase, însă, în mod cert, absolut credibile.
Coborât mai curând din Steinbeck și din realismul dur american, diferit de romanele anterioare ale autoarei, pentru că narațiunea acordă un spațiu mai vast desfășurării exterioare a vieții și e mai interiorizată, mai puțin amplă în analiza mutațiilor sufletești, Viscolul copiilor e o carte tulburătoare, o mărturie a unor dramelor umane care au constituit o națiune.
(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
