Atârnat cu capul în jos de un vis: Visul celtului, de Mario Vargas Llosa

Răul care ne otrăvește e pretutindeni unde sunt și oameni și are rădăcinile adânc înfipte în inimile noastre.

Unul dintre bărbații care au luptat împotriva colonialismului, au depus mărturie despre felul inuman în care erau tratați băștinașii în Congo și în jungla amazoniană, au reprezentat guvernul englez în diverse state și s-au bucurat de recunoașterea publică a meritelor pentru serviciile aduse a fost acuzat de înaltă trădare și condamnat la moarte. Asemenea infractorilor de drept comun, a fost îngropat fără piatră funerară și fără cruce, fără a avea dreptul la un mormânt. Roger Casement este numele lui. Roger Casement, un irlandez care descoperă abia la mijlocul vieții, asistând la ororile pe care oamenii le fac altor oameni, moștenirea spirituală și identitară a țării în care s-a născut, învață să o iubească, ajunge să viseze la independența ei, se transformă treptat într-un „celt” și acționează în numele unui ideal căruia îi dă contururi  romantice, confruntându-se cu trădarea celor în care a crezut.

Cauza lui nu are nicio șansă de reușită în contextul tensiunilor dinaintea izbucnirii primului război mondial și cu atât mai puțin în timpul conflagrației. Ceea ce la început a fost o luptă pentru drepturile triburilor oprimate și dorință de a denunța crimele comise pe acele pământuri pe când acolo se extrăgea cauciuc se transformă treptat în hotărârea de a-și elibera patria, de a se alătura grupărilor care militează și acționează în această direcție. Crezul lui stârnește înflăcărarea naționaliștilor irlandezi, dar îl îndepărtează de mulți dintre cei care îi fuseseră prieteni. În numele acestui crez caută sprijinul statului german, căci dușmanul dușmanilor e considerat prieten. În numele acestui crez e incapabil să vadă trădarea și durerosul adevăr – că a devenit un pion într-un joc de interese care nu poate avea pentru el decât un singur final. Acționând în numele acestui crez, va ajunge să nu fie înțeles nici de către naționaliștii irlandezi radicali, nici de către reprezentanții parlamentului britanic. În 1916, încercând să împiedice revoltele armate din Dublin din Săptămâna Patimilor, vărsarea de sânge și amânarea cu o generație a dobândirii libertății Irlandei, va fi prins de către englezi, judecat și condamnat la moarte prin spânzurare după ce i-a fost refuzată cererea de grațiere. Sir Roger Casement, cel care se bucurase odinioară de încrederea și recunoștința Angliei, devine un trădător.

În Europa, metodele de colonizare sunt mai rafinate, dar la fel de crude.

După aproape 50 de ani, în 1965, guvernul englez condus de Harold Wilson a permis, în sfârșit, ca osemintele lui Roger Casement să fie repatriate. Dar numele lui încă stârnește controverse. Nu faptele, ci gândul care a condus către ele. Metamorfoza interioară. Ceea ce se ascunde în sufletul bărbatului manierat care nu a ezitat să denunțe abuzurile din Congo sau din regiunea Putumayo din Peru, care a văzut un șir nesfârșit de bătăi, mutilări, violuri, crime, care a strâns mărturii despre atrocități și acte abominabile, a denunțat transformarea intenției puterilor europene de a civiliza în lăcomie și bestialitate, a încercat să atragă implicarea guvernului englez în stoparea acestor crime împotriva unor băștinași lipsiți de orice drepturi și demnitate umană. Cum ceea ce a văzut l-a făcut pe acest reprezentant al puterii engleze în care curgea sânge irlandez să afirme peste ani că noi, irlandezii, suntem […] colonizați și exploatați și condamnați să rămânem pe veci așa, dacă vom continua să credem că ne putem dobândi libertatea bazându-ne pe legile și instituțiile guvernului englez. L-a făcut să creadă în cauza irlandeză. Nu în fantasma unei țări, nu într-o utopie, ci într-o realitate pe care între timp istoria a făcut-o posibilă. Pentru că Irlanda a fost mereu un teritoriu cu o identitate bine determinată. Indiferent ce nume a purtat acest teritoriu. Și pentru că irlandezii între timp au găsit o formulă de a exista pe harta Europei. Dar atunci, la începutul secolului 20, situația era cu totul alta. A fost nevoie de sânge pentru ca realitatea pe care o cunoaștem astăzi să arate astfel.

Un om […] înseamnă mai mulți oameni.

Numele lui Roger Casement nu e nici numele unui erou de prim-plan al luptei pentru independența Irlandei, nici cel al unui apărător pentru drepturile oamenilor. E numele unui bărbat a cărui viață este încă învăluită într-o aură de mister, ale cărui alegeri sunt în continuare neînțelese întru totul, despre care nu se mai știe nimic nici în Congo, nici în Amazonia. Poate și pentru că fragmentele din jurnalul lui, făcute publice de ziarele englezești cu puțin timp înainte de a fi executată sentința au făcut imposibil un răspuns favorabil la cererea de suspendare a sentinței adresată Consiliului de Miniștri. Un jurnal a cărui autenticitate este încă pusă sub semnul întrebării. Un jurnal despre care deocamdată nimeni nu a putut să spună, la un secol distanță, în ce măsură consemnează realitatea trăită de Roger Casement sau conține doar fantasmele unui bărbat atras de alți bărbați, așadar, ale unui bărbat profund imoral într-o Anglie încă profund puritană. Asta dacă nu a fost totul doar o înscenare a serviciilor secrete. Sau poate nu acele pagini, ci faptul că acest om care a văzut atât de multe atrocități a fost atât de naiv ca, pentru un timp, să-și imagineze că, susținând armata germană în bombardarea coastelor Angliei, visul de libertate irlandez ar fi mai aproape de a se împlini. Că acest bărbat, care a făcut atât de multe pentru a arăta lumii adevărul despre oamenii exploatați de coloniști, a fost incapabil să vadă realitatea aflată chiar sub ochii lui și a sperat că irlandezii din armata engleză capturați de nemți în primul război mondial ar putea lupta alături de aceștia pentru independența țării lor. După ce au jurat credință sub steagul britanic. Iar atunci când acest bărbat, bolnav și profund dezamăgit, a înțeles că Germania consideră cauza irlandeză insignifiantă și a încercat să se opună vărsării de sânge, măcelului ce a urmat pe străzile din Dublin ai lui l-au acuzat că nu poate fi martir, că nu înțelege necesitatea jertfei, iar englezii au fost convinși că a participat direct la orchestrarea revoltelor armate împotriva guvernului.

Nu există bestie mai sângeroasă decât omul.

Istoria păstrează faptele. Dar ele depun mărturie despre ceea ce a făcut un om, nu despre ceea ce a fost acel om. Istoria nu e preocupată de resorturile interioare, de dorințele, de felul de a se raporta al cuiva la o religie sau alta, de impulsurile sexuale, de crezul, de vinovățiile sau de ezitările lui. Adevărurile despre sinele unui om dispar odată cu el. Mario Vargas Llosa a căutat să scoată la lumină în Visul celtului exact acest dialog al lumilor interioare față în față cu faptele pe care le face cineva, tensiunea dintre ceea ce ești pentru tine și ceea ce ești pentru ceilalți, raportul dintre intenție și acțiunea ce o urmează. Într-un roman care este deopotrivă reconstituire de factură istorică (documentată, densă, migăloasă) și densitate umană. Scris cu convingerea că barbaria, bestialitatea, felul de a se manifesta al cruzimii sunt în esență aceleași, dincolo de țări sau de continente, dincolo de epoci istorice. Infernului trăit de băștinașii care locuiau pe malurile râului Congo îi corespunde infernul în care reprezentanții lui Julio Arana de la Peruvian Amazon Company transformaseră viața triburilor de indieni. Văzând calvarul altor popoare colonizate, situația țării sale îl durea mai mult ca oricând  și Roger Casement ajunge să nu mai perceapă o diferență atât de mare între distrugerea sistematică a identității și a demnității unor populații oprimate în numele progresului și al valorilor creștine, între disprețul arătat celor care sunt diferiți de clasa dominatoare (Pe animale nu le poți trata ca pe oameni. Un șarpe boa, un jaguar, o puma nu gândesc. Sălbaticii nici atât.) și realitatea irlandeză, o altfel de colonie. Așa se naște visul lui. Un vis care a durat șapte zile, la care nu a fost nici măcar martor, despre desfășurarea căruia a aflat doar sporadic din puținele vizite pe care are dreptul să le primească la Pentonville Prison, acolo unde așteaptă, aproape fără speranță, să fie grațiat de guvernul englez. Și unde, o dată în plus, își rememorează viața în încercarea disperată de a înțelege cum a fost posibil. Cum este posibil să existe atâta brutalitate, cum este posibil să dispară conștiința și fiara să ia locul omului. Distrugându-și semenii pentru a-și potoli setea nesfârșită de putere, dând frâu liber lăcomiei și plăcerii sadice de a tortura și de a ucide. Un vis scăldat în sânge, un vis ce l-a purtat spre moarte, dar în fața căruia, în clipa finală, se prosternează, rostind, în prezența călăului englez, un singur cuvânt: Irlanda. Pentru șapte zile „visul celtului” prinsese viață: Irlanda, ieșită de sub ocupația britanică, fusese o națiune independentă. Restul e timp omenesc, erori, amânări, trădări, mutilări.

Visurile au nevoie de eroi. Iar acești eroi, de cele mai multe ori, sunt și ei niște bieți oameni. Sau, cum mărturisește Llosa, e imposibil să ajungi să cunoști în mod absolut o ființă.

Omul trebuie să trăiască numai dacă simte că viața merită trăită, dacă nu, nu.

Roger Casement a fost un om real real. Chiar dacă peste numele lui va pluti mereu umbra unor alegeri omenești, el rămâne, fie și doar în romanul lui Mario Vargas Llosa, mai mult decât o sumă de contradicții: un suflet chinuit, un irlandez purtând în sine un vis răsărit târziu despre o țară demnă și independentă. Un vis născut după ce a văzut suferința, a cunoscut dezamăgirea, a fost trădat, a sperat în salvare și a înțeles că tot ceea ce faci sau îți dorești are un preț. Pe care el a ales să îl plătească.

La fel de seducător din punct de vedre narativ ca toate celelalte romane ale lui Llosa, Visul celtului reia contrapunctic și adâncește liniile trasate cu precizie încă de la început, într-o construcție de un puternic realism și de o tulburătoare intensitate umană. E o lecție de istorie și o poveste de viață cu rătăciri și momente luminoase, tradusă minunat în limb română de Marin Mălaicu-Hondrari.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!