Viziunea răului în No country for old men vs. Câini

Două filme ce tratează aceeași problemă în mod asemănător și care, totuși, își croiesc propriul traseu despre ceea ce înseamnă viziunea asupra răului. Este clar că există numeroase similitudini între pelicula fraților Coen și filmul lui Bogdan Mirică, însă cred că regizorul român a reușit să stabilească o altă direcție a felului în care răul evoluează. Se pornește astfel din același punct, însă, prin deznodământul lor, cele două filme constituie două răspunsuri diferite la întrebarea: este răul pedepsit sau nu?

În fiecare din cele două pelicule există un personaj care descoperă existența (concretă) a răului din pură întâmplare. Lewelyn Moss vânează printr-o zonă pustie, aproape deșertică, pe care, de altfel, o întâlnești destul de des în filmele despre traficul de droguri sau persoane. Mie mi-a amintit foarte mult de peisajul din Breaking Bad, primele sezoane; un orizont nesfârșit, nisipos, care ascunde un rău pe care nimeni nu pare să îl bănuiască până când nu se confruntă direct cu el. E o zonă care respinge și atrage deopotrivă prin sinistrul ei, prin avertismentul pe care chiar peisajul pare să ți-l dea. O deșertăciune tăcută care îți spune să nu intri pe tărâmul ei și, în același timp, te cheamă într-un fel aproape malefic să descoperi ceea ce știi că nu vrei să vezi. Moss urmărește dâra de sânge pe care o găsește și ajunge la ceea ce este cel mai probabil o afacere de trafic de droguri care nu a mers bine. Înconjurat de cadavre, personajul găsește un singur supraviețuitor și, ulterior, o geantă plină cu bani. Pe primul îl lasă la fața locului, pe a doua decide să o ia acasă.

Roman, personajul lui Mirică, află că a moștenit subit câteva sute de hectare de teren (la fel de pustiu) undeva în județul Tulcea, pământ pe care unchiul său îl avea din perioada comunistă. E-un detaliu care încă de la început dă de bănuit, dar care nu e suficient de puternic încât să indice existența răului. Acesta din urmă își face însă apariția chiar din prima zi pe care Roman o petrece la casa unchiului său. Cățeaua pe care o cheamă Poliția și care îl latră pe tânăr la venire, iar mai apoi farurile mașinilor din câmp din timpul nopții induc o stare de teamă și de incertitudine extrem de puternică pentru privitor, dar care pe Roman nu pare să îl alarmeze pe cât ar trebui.

Momentul decisiv pentru fiecare din cele două personaje e acela în care decid să privească răul întâlnit mai de-aproape. Moss se întoarce după supraviețuitorul lăsat în urmă, dar nu îl mai găsește, iar Roman, împins mai mult de la spate de către tovarășul său, decide să inspecteze  mașinile care se plimbă pe pământul lui. Amândoi intră, în mod inconștient, într-o lume din care nu vor mai putea ieși. Aici însă filmele încep să se îndepărteze treptat unul de altul. Ce mi-a atras imediat atenția este atitudinea celor doi. Moss știe destul de bine cu ce se confruntă, în timp ce Roman nu pare să aibă nici măcar o vagă idee. Amândoi se lasă atrași dintr-un soi de orgoliu în vâltoarea răului. Moss nu vrea să renunțe la bani și, conștient că cineva este pe urmele lui, preferă să își trimită soția la mama sa și să fugă din oraș. Roman ignoră sfatul polițistului de a pleca din sat și de a lăsa avocatul să facă actele pentru vânzare. Niciunul dintre ei nu reușește să iasă de sub auspiciile acestei forțe.

În filmul fraților Coen răul își capătă repede forma, prin personajul lui Anton Chigurh. Cu o voce joasă și gesturi marcate de liniștea siguranței de sine, Chigurh creează prin simpla prezență o tensiune apăsătoare, amplificată de caracterul misterios al felului în care acționează. Nu știi niciodată de la început de ce face un anumit lucru sau în ce direcție o va lua dialogul său cu un alt personaj. Drept dovadă, scena din benzinărie, când decide dacă îl va omorî sau nu pe bătrân prin vehemența a trei cuvinte: Flip the coin. Tot dialogul în sine îți dă o stare extrem de incomodă și amețește nu numai mintea bătrânului, ci și pe cea a privitorului. De altfel, e o atitudine tipică printre personajele care întruchipează răul invincibil; ele reușesc să îți întoarcă gândurile în atât de multe direcții, încât nici tu să nu mai știi ce gândești de fapt, în timp ce nu ai deloc acces la interioritatea lor. (Îmi permit să mă întorc din nou la Breaking Bad, la privirea lui Gustav Fring – ea dezarmează imediat interlocutorul său, pe când acesta nu poate să facă nimic care să îl intimideze; forța răului primează).  Chestiunea de viață și de moarte a celor din jur e pentru Chigurh un simplu joc al întâmplării, care se supune voinței și puterii sale.

Samir, chipul răului din Câini, se aseamănă întrucâtva lui Chigurh, dar are ceva ce îl individualizează, o atitudine ce se datorează în mare parte și felului în care îl interpretează Vlad Ivanov, căci mi-a adus aminte de domnul Bebe (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile). Un zâmbet și o cordialitate care pot părea inocente, dar care ascund în esență una dintre cele mai crude manifestări ale răului. Nu există compromisuri, iar sacrificiile nu ridică vreo problemă interioară cu privire la corectitudinea sau moralitatea lor. Samir își omoară subalternul pentru descoperirea telefonului mobil fără nici măcar a-i da de bănuit înainte că ceva nu este în regulă. Îl cheamă pe Roman la grătar, îi dă și nu îi dă de înțeles cum stau lucrurile de fapt, ca mai apoi să-l omoare și pe el și pe iubita sa.

E o întrebare pe care privitorul și-o poate pune la vizionarea ambelor filme. De ce și iubitele? Din cauza principiilor. Fiecare dintre personaje are principiile sale, formate în funcție de mediul în care se desfășoară. Atât Chigurh, cât și Samir nu se limitează la a elimina elementul principal care amenință lumea lor, ci și pe cei asociați cu el. Are loc o transmutație în ceea ce înseamnă mod de viață, moralitate, corectitudine. Denumirea rămâne aceeași, însă consistența acestor aspecte, felul în care sunt percepute și puse în act de către personaje precum Chigurh, respectiv, Samir, este unul cu totul diferit față de cel care se subînțelege în mod normal în cadrul societății. Fiecare își formează propria grilă de valori, căreia îi rămâne fidel până la capăt. Scena în care iubita lui Moss îl găsește în casa ei pe Chigurh e grăitoare în acest sens. Carla Jean știe că va fi omorâtă și totuși îi spune același lucru pe care îl auzi, de altfel, în aproape orice scenă de acest gen: You don’t have to do this. Am auzit însă, pentru prima dată, răspunsul pe care îl așteptam de mult timp: You all say the same thing. But I gave my word. Un jurământ cu sinele mai presus de orice, pe care nu îl poate încălca, chiar și atunci când adevărata amenințare a dispărut. Iată că și răul își are propriile principii după care se ghidează și care ordonează lumea în care se mișcă. Atunci cine mai are dreptate?

Și cine mai trebuie (sau nu) pedepsit? Care e adevărata dreptate și unde este ea? Este legea destul de puternică cât să poată condamna răul? În ambele filme personajele care ar trebui să reprezinte puterea dreptății sunt, de fapt, la polul opus a ceea ce înseamnă putere. Doi polițiști bătrâni, aflați la vârsta pensionării, care se confruntă cu ceva ce îi depășește. Unul dintre ei renunță, iar răul scapă nepedepsit. Își primește așadar, încă o dată, șansa de a se perpetua. Răul persistă. Celălalt acționează, dar nu conform legii civice, ci tot în acord cu un principiu interior. Polițistul din filmul lui Mirică îl împușcă pe Samir, aspect care naște întrebări. E sau nu drept că l-a împușcat?  Ce ar trebui să triumfe și ce triumfă de fapt? Legea civică sau cea interioară? Care e cea corectă? Mai există etica în acest context? Și, mai presus de atât, cine (sau ce) are dreptul să răspundă la aceste întrebări? Poate că singurul răspuns concret pe care îl poți găsi e că nimeni dintre noi nu e cu adevărat îndreptățit să dea un verdict, căci binele și răul își au o ordine proprie superioară formelor pe care omul le poate concepe.

 

(Articol preluat din ALECART 21)

*Anastasia Fuioagă, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.