Vloggărindu-ne tinerețea sau când Selly devine un model

Toți avem nevoie de o ficțiune. Paul Ricoeur spunea că în absența unei ficțiuni care să completeze interioritatea, eul intră în colaps. Unul dintre motivele pentru care acești copii îl urmăresc pe Selly e pentru că au nevoie de o ficțiune alternativă, care să le ofere un sens de care să se prindă și care să-i unească între ei. Ce facem însă când ficțiunea aceasta e una goală? Ba mai mult: ce facem când ficțiunea nu mai e ficțiune, e o realitate a unui singur individ și care generează iluzii strâmbe?

A plasa mediocritatea în centrul valorilor pentru a nu ofensa comoditatea mentală nu este altceva decât o formă de îndobitocire în masă. Și funcționează!

Mediul online din ultimii ani se lasă modelat, din ce în ce mai mult, de un trend/fenomen foarte răspândit, vlogging-ul. Un soi de blog în variantă video, vlogging-ul presupune ca o persoană să se adreseze, pe diverse topic-uri, unui public care urmărește, din diferite motive subiective, acea persoană. Cel mai adesea, aceste video-uri sunt încărcate pe YouTube, unde pot căpăta ușor o mare vizibilitate (și prin „mare” vreau să zic imensă). Mi-e destul de greu să găsesc o denumire pentru această practică, nu știu dacă să o numesc hobby sau ocupație, din moment ce se câștigă și bani din asta, sume considerabile (bazate pe anumite condiții – numărul de urmăritori, de vizualizări, comentariile, practic, traficul pe care îl generează pe internet). Tot astfel, ceea ce urmează să spun despre acest vlogging și implicațiile lui sunt mai mult intuiții; nu-mi propun să dau vreun verdict, iar asta dintr-un motiv simplu. Amploarea la care a ajuns vlogging-ul și care crește halucinant în fiecare moment e ceva complet nou pentru toată lumea și nu am idee până unde va merge. Sunt sigură că se pot face nenumărate comparații, de la mania Beatles până la obsesia tinerilor de acum ceva ani cu Twilight Saga. În ambele cazuri, milioane de oameni care consumau același lucru, devenit ulterior un adevărat brand la nivel planetar. Și cu toate acestea, vlogging-ul chiar e ceva diferit, în mare parte datorită felului în care funcționează platformele online. Adevărul (și problema) e însă că nici noi, ăștia tineri, nu prea știm cum funcționează algoritmul acestor aplicații – YouTube, Facebook, Instagram. Există, teoretic, niște criterii matematice pe baza cărora ceva poate ajunge viral pe internet. De ce o anume persoană și nu alta nu știm nici noi prea bine. But we go with the flow, cum se zice acum. (…)

În marea și copleșitoarea majoritate a acestor video-uri nu se întâmplă, propriu-zis, nimic.

Nu vreau să fiu înțeleasă greșit: nu am o problemă cu faptul că oamenii aceștia fac bani din internet. Trăim în capitalism, un regim economic menit prin excelență să capteze inventivitatea și creativitatea individului. Problema mea e legată de tipul de conținut promovat, de calitatea profesională (și în niciun caz cea umană, căci ar trebui să pot cunoaște oamenii aceia ca să mă pot pronunța în vreun fel asupra acestui aspect) a creatorilor de content pe internet. Unul dintre exemplele cele mai concludente din spațiul românesc e Selly, care la momentul actual nu mai e nici măcar personajul din online al lui Andrei Șelaru, e un întreg brand.

Nu vreau nicidecum să desființez de dragul de a desființa. E admirabil că a reușit să aibă succes făcând ceva ce l-a pasionat de mic, că a fost consecvent, că depune un efort care nu poate fi negat pentru a întreține și a mări afacerea care a devenit contul lui de YouTube. A fost invitat în repetate rânduri la Digi24. M-am uitat, i-am ascultat discursul, care nu mi-a displăcut, dimpotrivă. Din nou, nimic rău în asta. Dar, dar… calitatea tehnică a unui video (rezoluția, cât de bine e filmat, editarea etc.) nu e același lucru cu valoarea intrinsecă a conținutului propriu-zis. E o confuzie care se adâncește din ce în ce mai mult, cu precădere în rândul tinerilor. Abia aici am eu o problemă. Să fim serioși, în marea și copleșitoarea majoritate a acestor video-uri nu se întâmplă, propriu-zis, nimic. Într-un video, Selly angajează un profesionist să editeze o poză cu mașina prietenului său, Pain, ca și cum ar fi fost lovită. Îi trimite poza, Pain se sperie, vine la mașină, descoperă gluma. E o farsă, e menită să ne facă să râdem. E content de entertainment. Până unde râdem, totuși?

Tipul de conținut pe care Selly și cei ca el îl promovează, fie el și de entertainment, este, în fond, unul gol. După ce te uiți la un astfel de video, tu nu ești îmbogățit cu nimic.

Mecanismul economic care l-a propulsat pe Selly (și la fel ca el mai sunt mulți alții, dar să rămânem la exemplul lui) e și cel care generează o serie de schimbări sociale în rândul adolescenților/copiilor. Ei îl urmăresc, singuri sau cu prietenii lor, discută între ei, e popular, e în trending (termenul cool a expirat între timp), iar Selly devine pentru ei un model. Are succes, a devenit bogat la 17-18 ani, toată lumea îl place. Când cineva îți devine model, începi inevitabil să îl imiți, vrei să fii la fel ca el (cu atât mai mult la 12-13-14 ani, media de vârstă a publicului lui). Uitați-vă la câți (pre)adolescenți au adidași de brand în picioare, la felul în care se îmbracă, la felul în care vorbesc, la felul în care se comportă. La oamenii și lucrurile pe care le admiră și le prețuiesc. Aș spune și de muzica pe care o ascultă, dar având în vedere că generațiile ceva mai mari au crescut cu B.U.G. Mafia și Paraziții, nu cred că argumentul ăsta ar sta în picioare. (Deși, dacă mă întrebați pe mine, mai degrabă găsesc ceva în Paraziții decât în 5GANG). Ca să nu mai lungesc: tipul de conținut pe care Selly și cei ca el îl promovează, fie el și de entertainment, este, în fond, unul gol. După ce te uiți la un astfel de video, tu nu ești îmbogățit cu nimic. Conținutul acela nu ți-a adăugat ție și persoanei care ești nimic. Înțeleg că e entertainment pentru mase, că dacă ar fi glume despre cum vreun scriitor îl desființează în manieră comică pe altul asta nu ar stârni râsul marelui public, dar chiar și așa, până unde poți să râzi la așa ceva? Și sketch-urile lui Bromania de acum ceva ani erau tot de entertainment pentru mase, video-uri cu care să rezoneze cât mai mulți oameni. Dar acolo existau totuși niște personaje care făceau ceva, niște situații comice care stârneau amuzament. Și mai mult: totul rămânea la nivel de scenariu, de ficțiune.

Copiii ajung să adopte modele comportamentale și repere de gândire lichefiate cu totul, în care nimic nu e stabil.

În fond, toți avem nevoie de o ficțiune. Paul Ricoeur spunea că în absența unei ficțiuni care să completeze interioritatea, eul intră în colaps. Unul dintre motivele pentru care acești copii îl urmăresc pe Selly e pentru că au nevoie de o ficțiune alternativă, care să le ofere un sens de care să se prindă și care să-i unească între ei. Ce facem însă când ficțiunea aceasta e una goală? Ba mai mult: ce facem când ficțiunea nu mai e ficțiune, e o realitate a unui singur individ și care generează iluzii strâmbe? Ceea ce înțeleg ei din ce consumă e că pot ajunge la același succes pe aceleași căi, adică făcând nimic. De ce să te intereseze ceva care presupune un efort mintal, cum e o carte sau un film bun, dacă vezi că acel efort e irelevant în lumea în care trăiești? Cel pe care îl vezi pe internet nu face asta și are bani, trăiește bine și foarte bine. Asta e și una din marile probleme, că ceea ce văd nu mai e ficțiune, nu mai e o poveste în care să vrei să fii personaj, fie ea poveste și cea din Twilight. E realitatea celui care o arată celorlalți pe internet și începi să crezi că poate fi și realitatea ta, că faci parte din ea, uitând totodată și că ce se vede pe internet nu e mereu realitatea așa cum e ea. Doar ăla de pe internet e și el la fel ca tine, poate cu câțiva ani mai mare, dar a pornit de unde ești tu acum. Și te autoiluzionezi până când nu mai știi unde și cine ești tu de fapt.

Există, la această vârstă, iluzii constructive, care alimentează devenirea copilului/ adolescentului. Acești copii sunt însă hrăniți de niște false iluzii, care nu îi umplu cu nimic valoros. E vârsta la care începi să te construiești, la care începi să cauți valori, principii, puncte care să te ghideze. Or, toate aceste aspecte fundamentale formării unui tânăr sunt complet inexistente în vlog-uri. Ajung să adopte modele comportamentale și repere de gândire lichefiate, în care nimic nu e stabil. Și se vede, în ultima vreme chiar strident, mai ales din două perspective: aceea a educației lor și aceea a construcției interioare.

Nu susțin că toată lumea trebuie să trăiască în artă. În fond, cine are de ajuns acolo va ajunge, mai devreme sau mai târziu. Arta înaltă nu a fost niciodată a majorității, a maselor.

Cei mai mulți dintre tineri nu au reperul valorii, al artei înalte. Nu văd diferența dintre vlog-urile lui Selly și un film de artă. Dintre o manea și o piesă de Pink Floyd. Dintre cărțile de dezvoltare personală și Anna Karenina. Vreau să punctez ceva aici: nu susțin că toată lumea trebuie să trăiască în artă. În fond, cine are de ajuns acolo, va ajunge, mai devreme sau mai târziu. Arta înaltă nu a fost niciodată a majorității, a maselor. Și nici nu va fi. Și nici nu trebuie să fie. Cultura de acest fel nu se impune. Cartea nu va zbura de pe raft pentru a se lovi de capul cuiva și a-i spune: citește-mă ca să nu mori prost, cum zicea Alexandru Dragomir. Dar, din nou dar, asta nu înseamnă că nu trebuie să existe un criteriu  general de departajare. Fiecare ascultă ce vrea și ce îi place, iar în asta nu e nimic greșit. Greșit e să susții că Așa sunt zilele mele de Adrian Minune e de aceeași valoare cu Echoes. Că mie îmi place maneaua e una, dar să zic, la adăpostul argumentului călduț că gusturile sunt ceva subiectiv, că e la fel de bună ca cea de-a doua piesă e o gravă confuzie. După același model, e grav să crezi că 5gang: Un altfel de Crăciun e pe același nivel cu un film de Tarkovski (ba poate mai sus, că măcar din el înțelegi ceva), asta doar pe criteriul subiectivității, dublat de acela al relativității criteriilor. E sănătos să fim învățați că există și ceva mai înalt, mai adânc, fără să ne simțim obligați să consumăm acel ceva. Ajungem, în caz contrar, la o anarhie a valorilor, iar asta se simte deja în lumea în care trăim. Merită să ne amintim aici de Ortega y Gasset: Caracteristica momentului este că sufletul mediocru, știindu-se astfel, are cutezanța de a afirma drepturile mediocrității și [de a] le impune pretutindeni. (Revolta maselor) A plasa mediocritatea în centrul valorilor pentru a nu ofensa comoditatea mentală nu este altceva decât o formă de îndobitocire în masă. Și funcționează!

Prea adesea relațiile dintre tineri se consumă în imediat și în sexual. (…) Totul e mecanic, de un pragmatism sterp, sec, din care nu se mai nasc emoții copleșitoare. Mulți, prea mulți, nu știu să iubească.

În ce privește construcția interioară a acestor tineri: majoritatea nu au nicio pasiune adevărată. Nu le place nimic în mod profund, nu au capacitatea de a admira ceva la modul patetic, de a pune suflet în acel ceva, de a se proiecta pe ei înșiși. Nu se mai lasă fascinați, uimiți, consumați. Nu știu să se raporteze unii la alții, nu li se conturează o inteligență emoțională, socială, de interacționare cu cei din jur.  Nu înțeleg că nu te poți comporta oricum cu cei de lângă tine. Nu înțeleg deloc ce presupune empatia și de ce e nevoie de ea. Prieteniile sunt din ce în ce mai lipsite de substanță, se fac și se desfac, se trece peste ele ca și cum n-ar fi fost nimic, poate tocmai pentru că nu a existat ceva mai adânc decât cotidianul în prietenia respectivă. Și am mereu senzația că tinerii aceștia nu mai știu să sufere. Nu mai știu să fie dezamăgiți. Cultivă o frică acută față de eșec, iar când acesta se întâmplă, nu-și dau seama cum să îl proceseze. Devin invidioși, dau vina pe alții, devin și mai nepăsători. Nu știu cum să fie răniți, cum să fie vulnerabili. A încerca să extermini astfel de sentimente la vârsta asta nu face altceva decât să te handicapeze pe viață, pentru că, dacă nu înveți cum să gestionezi probleme interioare, le vei ține într-o continuă amânare, ceea ce nu te salvează de ele. Dimpotrivă. Ajungi un om vanitos, complexat de el însuși, care nu știe să se înțeleagă și care va manipula realitatea în favoarea sa în cele mai viciate moduri. Un alt aspect: prea adesea, relațiile dintre tineri se consumă în imediat și în sexual. Nu mai construiesc nimic în relația pe care o au cu cineva, de multe ori nu există nici măcar tensiunea aceea sexuală a jocului de seducție, de cucerire. Totul e mecanic, de un pragmatism sterp, sec, din care nu se mai nasc emoții copleșitoare. Mulți, prea mulți, nu știu să iubească. Suntem împreună ca să nu fim singuri, ca să ne ocupăm timpul cu ceva, printre altele, ca să punem poze pe instagram să facem like-uri, să moară de ciudă ăilalți că nu-s ca noi.

Cei ce știu de ce lectura trebuie să fie un însoțitor al vieții nu au nevoie de o explicație, iar cei ce nu știu nu se vor lăsa convinși de astfel de cuvinte. Poate doar dacă le spune Selly, într-un vlog.

Știu foarte bine că nu toți sunt așa, că există și tineri cu valori și principii, pasionați și muncitori. Știu și că elita e prin esența ei minoritară. Dar asta nu înseamnă că nu trebuie să ne îngrijorăm și de nivelul maselor. În Nebunia de a gândi cu mintea ta, Gabriel Liiceanu semnalează punctual subminarea ierarhiei și a elitelor ca una din dereglările contemporane. Sănătatea unui popor, ne spune el, urmărind linia trasată de John Stuart Mill și de Ortega y Gasset, constă în echilibrul, în reglajul fin, cum l-ar numi Patapievici, dintre existența unei elite și docilitatea poporului față de ea, în acceptarea ei ca firească. Iar din reglajul acesta fin rezultă și progresul, exact acela după care se tot salivează de 30 de ani și din absența căruia milioane de români locuiesc în diaspora.

Aș putea, în încheiere, să fac un elogiu al lecturii ca modalitate de formare a tinerilor. Cred în literatură, cred și că ea, alături de arta în sine, desăvârșește un om într-un chip unic. (A nu se înțelege că nu există umanitate/ omenie, în absența ei, căci nu e nici așa.) Aș putea, așadar, să scriu, în proporții considerabile, probabil, de ce o carte bună e însoțitorul de încredere prin adolescență și prin viață. Dar n-am să o fac, parțial și pentru că s-a tot vorbit despre asta și mi s-a acrit de gargara – de multe ori politică – cu tinerii nu mai citesc, vai nouă, tinerii nu mai citesc, în condițiile în care programa școlară a claselor primare și gimnaziale, unde se formează disponibilitatea către literatură, arată cum arată. (Și să nu uităm nici de profesorii care predau cum predau.) Cei ce știu de ce lectura trebuie să fie un însoțitor al vieții nu au nevoie de o explicație, iar cei ce nu știu nu se vor lăsa convinși de astfel de cuvinte. Poate doar dacă le spune Selly, într-un vlog.

„Ficțiunea e vis, nu? Iar lectura promite vise de o anumită calitate.” (Petru Cimpoeșu)

 

(*Anastasia Fuioagă, redactor Alecart, este elevă în clasa a XII-a, filo, la Colegiul Național Iași. Articolul complet va putea fi citit în numărul 24 al revistei „Alecart”.)

Foto: Andrei Rusu

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!