Printr-o lirică minimalistă, Domnica Drumea reușește să contureze imaginea răvășitoare, tulburător de expresivă a singurătății, a sentimentului de incomplet, care transformă ura și suferința în pretextul căutării agonice a piesei lipsă; în volumul Vocea (apărut la editura Charmides, Bistrița), un țipăt cu gura închisă se macină și se rotunjește în sine, prefațând o luptă continuă cu o interioritate refuzată, în care autoflagelarea își face loc ca o formă de recuperare a unei voci (sau a oricărei voci) de mult pierdute.
îmi întind singură capcane/ satisfacția pielii bine cusute// am așteptat răbdătoare/ ca dezastrul să se întâmple/ și s-a întâmplat// sunt un corb cu ochii scoși/ ciugulesc din mine fără milă
Citindu-i versurile, am rămas cu impresia că volumul dă glas gândurilor și trăirilor refulate ale omului care, întins în pat ca într-un coșciug de gheață, își așteaptă anestezia – o comă indusă în care solitudinea este anulată odată cu pierderea conștiinței de sine. Privită ca o înlănțuire de absențe, izolarea devine pretextul unei introspecții corozive, prin care ființa se dezalcătuiește și își pipăie fragmentele ca pe niște corpuri străine, sfidându-și ipostaza aparent neutră; pe fondul afectivității carente, detașarea și obiectivitatea perspectivei sunt înlocuite treptat de ura adâncă de sine: este o ființă revoltată, însă nu în fața lumii din afară, în care se simte abandonată, ci în fața propriei persoane.
mă arăt întreagă// jumătate de secțiune/ după/ jumătate de secțiune
Ideea de fracționalitate, de fragmentare, obsedează în poezia Domnicăi Drumea. Există doar structuri incomplete, erodate de singurătate. Dedublarea apare ca un mijloc al negării realității propriei existențe (am o soră geamănă/ ea râde și pentru mine). Un geamăn înseamnă a simula continuitatea unei vieți care pare să înceteze în meditație, în așteptarea sfârșitului – o autodistrugere lentă. Imaginea creaturilor simetrice ilustrează lumea ca pe un spațiu în care armonia formei este înlocuită de instinctul de a-l anula pe cel ce îți seamănă: singurătatea este, deci, în același timp suferință, dar și simț de conservare (un animal cu pene mănâncă/ din alt/ animal cu pene). Întâlnirea dublului se sfârșește, inevitabil, printr-o separare dureroasă. Domnica Drumea pare să încerce întocmai recuperarea momentului acelei desprinderi definitive, purtătoare a tuturor părăsirilor. Apariția geamănului siamez prefigurează o rupere ireversibilă și distructivă (mă ridic din somn dureros/ ca desprinderea de un făt siamez). Trezirea înseamnă revenirea la conștiința de sine, fiind doar reluarea unei confruntări (fără început și fără sfârșit) cu sinele.
ieșim din iarnă lent, expulzați/ sunt un muribund dragostea mea/ apasă-mi perna peste față
În Vocea, iarna aduce hibernarea ca pe un subterfugiu care amână singura teamă, teama de a nu ști ce să faci când plămânii ți se golesc de aer. Răceala este un anotimp spiritual, iarna în sine devine o singurătate, o moarte artificială care amăgește, întocmai prin faptul că nu aduce sfârșitul; este o suspensie încadrată numai de expectative în care ființa, rămasă singură cu sine, își analizează incompletitudinea. (mă obișnuiesc cu abandonul/ cum te obișnuiești cu un instrument de tortură/ trec dintr-o cameră în alta/ și numai pentru a-ți face rău/ condamnată să imit mecanismele apropierii/ să aștept iarna/ ca pe un anestezic).
legată la ochi refac drumul pașilor tăi de peste zi// fragilitatea ta dureroasă
În cadrul hipnotic pe care îl propune poezia Domnicăi Drumea, construită din antinomii simple și imagini minimaliste care tulbură tocmai prin austeritatea lor, pare să se audă un glas îndepărtat, îngânat de om în singurătate. Percepută ca formă simetrică, îngânarea și repetiția concentrează încercarea de a regăsi o formă de iubire (îți repet mișcările maniacal/ fără să-mi pot fixa privirea/ pe nimic). Oglindindu-l pe celălalt, își face loc speranța că imitarea gestului va putea salva distanțele irecuperabile dintre sine și lume.
ca într-un vis lichid/mă sufoc/ fără să mă pot opune// instantanee insuportabile/ cu oameni care se ating// mă ating singură/ și nu las nici o urmă
Să atingi înseamnă să-ți conștientizezi propria corporalitate; să fii atins înseamnă să simți afecțiunea, care aproape devine o prezență (sau, mai degrabă, o absență) care bântuie poezia Domnicăi Drumea, atât de râvnită și lăsând în urmă goluri incomprimabile. Iubirea poate fi descoperită numai prin celălalt, iar reminiscențele oricărei apropieri au devenit mărturiile realității implacabile ale izolării (repulsie când ating locul cald unde a stat cineva). Poeta transformă tactilul într-o dimensiune a celor mai percutante imagini: căutarea continuă a unei senzații, a unei trăiri palpabile, a unui obraz învelit într-o mănușă de latex. (am lăsat în urmă/ casă sub asediu// nevoia mea de a mă crucifica/de a atinge orice mână întinsă// îți cerșesc mila/ deși între noi nu există milă/doar un glob fosforescent care ne luminează/ pe dinăuntru). Atingerea pare o monomanie, iar dorința este spațiul de proiecție al ipostazei interioare a ființei. Păstrând dezgustul față de sine, nu sunt depășite delimitările milei și compasiunii, chiar când acestea sunt acceptate ca un instinct înstrăinat, neîncadrabile unui reflex afectiv sau social.
șterg totul/ toate urmele
Vocea induce o neliniște continuă, care se păstrează la fel de intensă și de tulburătoare pe parcursul întregului volum, însă unul dintre poemele pe care le-am resimțit cel mai adânc a fost Zăpada (viața mea e un câmp nesfârșit de zăpadă./ în fața ferestrei, îți spun că zăpada șterge totul, toate urmele./ am spart oglinda care mă arăta întreagă,/ nu mă suport./ nu mă întreba de ce mâna stângă izbește obiecte,/ nu mă suport./(…)/ înlocuiește un cap retezat cu altul/ și brațele tale mă cuprind violent și mă așază printre obiecte./ soarele ca o incizie pe cerul de iarnă./ să forțezi/ limitele controlului, să știi doza exactă,/ tot ce trebuie să faci e să nu adormi./ sunt un câmp nesfârșit de zăpadă murdară./ șterg totul./ toate urmele.). Refuzul sinelui, imposibilitatea ruperii de corpul-obiect, autoflagelarea, singurătatea ca o negare a existenței și a timpului, incompletitudinea sunt termenii poeziei care ar putea rezuma întregul volum.
Într-un final, abandonarea este o sentință incontestabilă, iar căutarea se poate încheia doar într-un singur fel, cu un nou abandon, abandonul de sine. (nu mi s-a dat nicio șansă// neputința de a-mi înscena un trecut). A trăi fără început și fără sfârșit, în latența unei expectative copleșitoare, determină anularea sinelui, estomparea și difuzia propriilor contururi. Ființei care nu găsește afecțiunea îi va fi refuzată capacitatea de a iubi, butonul stâng de sub sân pe care nu va apăsa niciodată; iar celui ce nu reușește să atingă și să simtă, mâinile i se vor pierde în conturi estompate, difuze, imagini blurate a ceea ce ar fi putut să fie.
îți caut mâinile,
prin subteranele sufocate de oameni,
îți caut mâinile
și nu le găsesc.
am fost o fată singură.
sunt o femeie singură,
spun noaptea în somn lucruri imposibil de rostit.
când aruncătorul de cuțite își fixează ținta
stau nemișcată și nu respir.
sunt o femeie singură
care se apropie de moarte.
îmi caut disperată mâinile.
prin subteranele sufocate de oameni,
îmi caut disperată mâinile.
În volumul Vocea, Domnica Drumea conturează o panoramă spectaculoasă a singurătății, folosindu-se de instrumente puține, într-o voită absență a artificiilor stilistice. Poemele forează până către cele mai adânci temeri: părăsirea, abandonul, ura, lipsa iubirii, aducând în prim-plan imaginea unui om înfricoșat și dezgustat de propria persoană, care printre autoflagelări și vise lichide copiază fiecare mișcare, fiecare gest, în încercarea de a simula afecțiunea și completitudinea.
*Andrada Strugaru, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.
** Cu Domnica Drumea și a ei poezie vă dăm întâlnire mâine, la ora 14.30, la Centrul de Limbi Moderne și Integrare Culturală a UMF Iași(lângă Parcul Gulliver).
