Observam că în existența ta, câtă e, reîntâlnești oameni și locuri care se rotesc de mai multe ori, la fel ca figurinele din ceasul primăriilor medievale.
În cel mai recent roman al Gabrielei Adameșteanu, o singură voce, aceea a Andei, cheamă toate celelalte voci, aflate la distanță, să-i umple zilele de singurătate petrecute în vila de la munte, pe fundalul sirenelor ambulanțelor care duc bolnavii de covid la spital, al alertelor despre câte un urs coborât din pădurea din apropiere, al telefonului care o ține conectată cu cei aflați departe și apoi în fața calculatorului, unde e decisă să scrie povestea castelului de lângă urbea noastră pentru prietena ei Letiția Arcan, internată și ea, tot de covid, în spitalul în care lucrează în Franța, chiar când ar fi trebuit să se întoarcă în țară pentru a-și lansa romanul.
Secvențe dintr-un film cu o femeie tânără, cu care n-are nicio legătură. Ea însăși la o altă vârstă. Secvențe dintr-un film cu o femeie matură. Secvențe dintr-un film cu o femeie acum bătrână. Scene de viață în filmul prin care recuperează ceea ce a fost și ceea ce este, bucăți de lume de atunci, de pe timpul Lui și al Ei, dinainte de `89, din tranziția românească spre nu se știe ce, cu aceiași oameni la putere sau cu alții, ieșiți de niciunde, gata să se adapteze rapid noilor realități și să-i tragă și pe alții după ei sau să-i facă să se înfunde dacă nu pot ține pasul. Fragmente de existență, crâmpeie de întâmplări, interacțiuni, drame, zbateri, ceea ce a fost suportabil, ceea ce a fost cenușiu, ceea ce a fost bine, ceea ce nu a fost bine, doar că acum e fără rost să încerci să schimbi drumul egal al fiecărei zile. O suită de imagini ce pun la încercare memoria, translând dinspre acum spre un trecut când mai îndepărtat, când mai apropiat, un trecut făcut viu pentru câteva momente, recuperat prin vocile la distanță care nasc amintiri, dezgroapă secrete, cheamă gânduri cu și despre viețile lor, dar, mai ales despre sine și ai ei. De-ale vieții. Ca într-o pânză de păianjen în care sunt atrase și de care se prind chipuri, imagini, întâlniri, decizii. Unele devorate deja de creatura numită timp, crezute uitate sau lăsate în urmă. Aproape nedureroase sau pulsând abia perceptibil, în ritmul tot mai greoi al sângelui. Altele, tăind încă în carne, făcându-și loc cu brutalitate, descompunându-se și revenind. Pe pânza aceasta cu ochiuri dese, țesută de viața fiecăruia și înfășurată tot mai strâns și mai fără de scăpare în jurul ei, Anda Dragomir își deapănă gândurile, iar poveștile se adună și se leagă una de cealaltă, se cheamă, se completează, lasă goluri, își răspund una alteia. Și, odată cu ele, vinovățiile, nevoia ei să-și împingă noua vinovăție în adâncurile de întuneric, alături de cea față de toți cei din familiile ei succesive care au plecat pe rând. Odată cu tăcerile față de ceilalți, tăceri care ascund istorii vechi sau recente de familie, adevăruri dificil de acceptat sau de nespus nimănui altcuiva. Astea nu-s lucruri care se pot povesti altcuiva. Nici măcar unor voci la distanță.
Viața pare la început lungă și plină de ore plictisitoare, iar într-o zi te trezești că a și trecut.
Distanța este, pe de o parte, una fizică, între oameni aflați departe unul de celălalt, în alte țări (Delia, fiica Andei, e în Franța, la fel, Letiția și Petru Arcan, Alex, fratele geamăn dispărut după ce a picat la Electronică și considerat de unii înecat în Dunăre în încercarea de a pleca din țară sau dispărut în munți de teama de a nu fi luat în armată sau de reacția tatălui, doctor cunoscut, poate fi bărbatul internat pentru câteva zile în spitalul de geriatrie unde lucrează Delia și despre care aceasta află că trăiește împreună cu un domn, copiii altora sunt la Londra, iar nepoții spun că nu au treabă cu românii, când îi văd, mă dau deoparte, sunt dezgustători, cer bani, scuipă pe jos, înjură). Fiul mai mare al Andei, Liviu, e în America, asemenea lui Mihnea Stătescu, cel care o sună la ore imposibile de peste ocean. Alții, precum familia Morar, au rămas în București și descoperim, din legătura sporadică a Andei cu ei, determinată de dorința Letiției de a recupera o parte din moștenirile familiei, că nu și-au revenit după moartea fiicei întoarse în țară cu un cancer galopant. Tot în capitală, Corina, prietena din tinerețe, e internată și va muri de covid chiar în spitalul condus un timp de doctorul Dorin Tatarcan, spital în care Anda însăși lucrase până ce a decis să-și dea demisia, pensionându-se anticipat, dezgustată de răutatea oamenilor din jur. Pe de altă parte, e o distanță în timp între ei, cei de acum, și ei, cei care au fost în primii ani de tinerețe și de maturitate. Gabriela Adameșteanu reușește un extraordinar tur de forță și aduce la un loc, prin convorbirile și gândul Andei, existențele unor personaje din romanele anterioare, le scoate din timpul încremenit în care le lăsase și le spune povestea până în prezentul imediat, creând în același timp noi destine, legate prin fire nevăzute de cel al Andei. Tehnica nu e nouă, personajele migrau și în romanele anterioare, pierzându-și poziția privilegiată, cititorul regăsindu-le la o altă vârstă, chiar dacă doar periferic. Acum însă ele se adună ca într-un creuzet trăgând după ele altele, pentru a da parcă seamă de ceea ce au trăit, de ce au devenit. Nu direct, ci mediat, prin vocea deloc tolerantă a Andei. Voce rece, de bătrână rămasă singură să rumege ce a fost și ce crede că este. Asta e bătrânețea, încet-încet nu mai poți controla cea ai, și ceilalți încep să te controleze pe tine. În timp ce te lasă toate și toți, fără să vrei te întrebi ce ai făcut cu viața ta. Te uiți la unul, la altul, să vezi cine iese mai bine, care sunt învingătorii, și te umpli de venin, deși toți sunt la fel ca tine, cu un picior în groapă. De fapt, încă o dată, adevăratul personaj al Gabrielei Adameșteanu se dovedește a fi familia. Complicatele legături dintre cei care o alcătuiesc – pentru un timp sau pentru o viață: pierderile, repoziționările, umbrele trecutului și îngrijorările prezentului. Familia mică și familia lărgită, legăturile dintre oameni, devenirea lor odată prinși în mecanismul social și politic al vremurilor în care trăiesc, dar și în mecanismul legăturilor de rudenie. Nu în ultimul rând, distanța este cea dintre sine și ceilalți, oricât de apropiați sunt aceștia: înstrăinarea fățișă sau doar insinuată între părinți și copii, diferențele dintre generații, înstrăinarea dintre soți, cea între prieteni sau între cunoscuți. Distanța dintre sine, cel de altădată, și cel de acum. Fisura, uneori insurmontabilă, provocată de o relație în afara căsniciei, de boală, de pierderi, de resentimente, de spaime, de starea de provizorat, de incapacitatea de a fi înțeles, păstrat fără rest. Distanța dimineții pierdute, a încrederii pierdute. Distanța singurătății de unul singur sau în doi.
Dacă într-adevăr le-ar fi rezolvat, amintirile care o curentează n-ar mai ieși de undeva din adânc decât atunci când ar vrea ea, adică niciodată.
Despre complicatele, imposibilele relații dintre părinți și copii – amestec de griji și de neînțelegeri, de nemulțumiri și de spaime, dar mai ales, de neputințe și de vinovății. Despre la fel de complicatele relații dintre soți, despre căsnicii păstrate sau eșuate, despre roluri asumate sau doar mimate și despre derapaje – ascunse sau la vedere, ele par starea naturală de a fi a cuplurilor. Despre tot felul de pierderi: cea a propriului copil, a soțului, a unui frate, a părinților, a tinereții. Cu tot ce înseamnă relația și relaționarea cu un altul: dependență, orbire, obișnuință, oboseală. Despre toate acestea este Voci la distanță, romanul care se naște din aceeași substanță ca a volumelor anterioare și, în același timp, își delimitează și își definește atât de pregnant specificitatea. Într-o construcție extrem de solidă și de subtilă, rafinată, perfect orchestrată, cu reluări contrapunctice și întâlniri la distanță, cu o voce care recuperează celelalte voci în maniere atât de diferite, păstrându-și autonomia și deschizându-se, în egală măsură, către ceea ce poate prinde din sunetul de surdină al celorlalte, oferindu-le posibilitatea de a ființa uneori direct, de cele mai multe ori, mediat. Aducându-le aproape pentru a-i umple, nu pentru a-i alina, singurătatea. Anda cea dintâi are secretele ei, lucruri ținute doar pentru sine, întâmplări din familie la care nimeni nu are acces. Așa cum Letiția însăși, în prietenia târzie și desfășurată mai mult la distanță cu Anda, are propriile bătălii și nemulțumiri de nemărturisit. Așa cum Corina are tăcerile ei, secretele ei, unele abia târziu și întâmplător descoperite, ca, de exemplu, hotărârea de a pleca cu Mady, fiica ei, în State, despre care Anda află abia după moartea prietenei ei. Este, așadar, în acest volum, și o distanță creată între ceea ce poți să știi despre celălalt și ceea ce este și trăiește el, indiferent cât de apropiat îți este. Un fel de exil nedorit în ciuda faptului că personajele Gabrielei Adameșteanu rămân permanent înăuntrul vieților lor, prinse bine în relațiile de familie, în viața profesională și socială, un exil care vine din niște amputări, din niște replieri, din ceea ce au putut lua de la viață. Alături de celălalt exil, cel propriu-zis – una din marile teme ale scriitoarei.
Înainte viața curgea lent, acum totul se accelerează, trebuie să profiți de ce ai, fiindcă o să-ți zboare de sub ochi. Cu oameni, cu lucruri, e la fel.
Voci la distanță nu rămâne însă să sondeze doar în spațiul, oricât de dens, al familiei. Personajele, chiar dacă acum claustrate de realitatea pandemică, ținute la distanță de lume, au făcut mereu parte din ea. Deloc într-un plan subsidiar, realitățile României comuniste și ale anilor următori căderii regimului Ceaușescu sunt privite cu un soi de furie mocnită, cu un amestec de neputință, frustrare și încercare de a înțelege. Indiferent că au venit dintr-un mediu protejat sau că trecutul le este pătat, fiecare s-a confruntat pe timpul Lor cu ceea ce însemna sistemul pile-relații-compromisuri, nevoia de a face rost pe sub mână de câte ceva, iar apoi au văzut cum se pot face bani din afaceri cu statul, cum se clădesc sau se prăbușesc afaceri, cum se reinventează o lume. Tonalitatea în care se disecă această lume, cu constrângerile și apoi cu libertatea ei, nu e întru totul obiectivă. Nu e vorba despre resentimente, ci despre un soi de încercare de a explica ceea ce în imediatul trăirii nu putea fi explicat. Absorbind furia, confuzia, derizoriul. Meditând asupra mecanismelor de înțelegere a trecutului. Inclusiv a ceea ce s-a întâmplat în zilele lui decembrie `89 și mai târziu.
Dar cu realitatea cine poate să se pună?
Cu aceeași minuțiozitate, realitățile din spitalele României de atunci și de acum sunt scoase la suprafață, căci Anda și Andu Burcea, primul ei soț, mort în Crăciunul însângerat din București, au fost medici. Boala este o prezență constantă în Voci la distanță, indiferent că e vorba despre epidemia de coronavirus, talasemia pe care Anda încearcă să o trateze, întârziindu-i deznodământul în cazul pacienților foarte tineri, avorturile ilegale din spitalele din România, exasperanta boală a lui Sandi, cel de al doilea soț, cancerul Claudiei Morar (despre care cei doi părinți abia pot să vorbească și acum, după deznodământ) sau amânarea Andei de a merge în spital și a reface niște analize. Boala ca realitate, ca spectru al morții pus în fața celorlalți. Personajul omniprezent și la fel de vorace ca celălalt, viața însăși. Cu suișurile și coborâșurile ei, recreată într-o imagine aproape totală, atunci și acum, în răsfrângeri și imagini în oglindă (romanul e construit din două părți, cu vădite similitudini de destin, Țara urșilor, respectiv, Folderul Andei) care își răspund și se contrazic sau se intersectează perspective, deși prima e ancorată preponderent în prezent, iar cea de a doua în anii `80. În ambele se observă voința de a opune pierderii ceva. Necesitatea de a rămâne în picioare. Efortul, în gol, de a micșora distanța. Iluzia că aceasta ar putea fi micșorată. Ce singură a ajuns să trăiască, doar cu aceste iluzorii întâlniri prin telefon! Se minte că-i este bine, dar nu-i e.
În Voci la distanță ceea ce reconfirmă extraordinara forță a prozei Gabrielei Adameșteanu este faptul că cititorul nu poate discerne în ce măsură privilegiază personajul, realitatea familială, socială, politică recreată sau construcția romanescă. Echilibrul este perfect, distanța se păstrează și ea se traduce în precizie, în soliditate, în tehnică narativă. Toate erau vizibile, categoric, și în romanele anterioare, însă în Voci la distanță echilibrul și sobrietatea vin dintr-un dublu contrapunct: inserția (ușor ironică) a versurilor formației preferate în tinerețe de Anda, ABBA, iar pe de altă parte, distanța pe care o aduce mutele încremenit, pe care ea îl privește de la fereastră, față de toată această zbatere care e viața oamenilor. Înainte de a simți pulsul personajelor, cititorul simte prezența muntelui. Masiv, învăluit în ceață, surprins în lumina înserării sau în răceala răsăritului, cu crestele acoperite de zăpadă, o burtă pietroasă, neclintită, muntele, cu încremenirea lui golașă amintește că singurătatea e doar a oamenilor, că numai ei îmbătrânesc și se urâțesc, se avântă în mereu alte aventuri, cad răpuși de boală, caută să anuleze distanțe, nu își găsesc locul.
[În cei 15 ani de Alecart, volumele Gabrielei Adameșteanu au fost printre preferatele generațiilor de alecartieni, dovadă – numărul mare de cronici apărute în paginile revistei sau pe site, dar și cele două Întâlniri Alecart de la FILIT din 2013 și din 2019. Citește AICI recenzii ale volumelor domniei sale semnate de elevi, dar și cronicile celor două evenimente la care a participat!]
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
