Vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv sau despre urletele din noi care ricoșează (în noi)

*trăiri redate haotic post legere*

În Vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv îți dai seama că încerci de atâta timp să dai o formă zvârcolirilor policolore din capul tău, ai vrea să le iei între degete și să le faci să stea singure în picioare să le construiești o carapace solidă să le atingi ușor ca să se clatine puțin, poate așa le vor vedea și ceilalți poate așa le vei vedea și tu ca să înțelegi ce sunt/ Pescuiești aleatoriu urletele care lâncezesc de ani buni acolo în crenelurile minții tale, închise ermetic unde nu au altceva de făcut decât să sape tuneluri subțiri ca niște vinișoare ce șerpuiesc printre gânduri, urlete care urlă că vor să iasă vor să iasă vor să scape de acolo/ Ele sunt îmbibate de toată singurătatea toată frica tot dezgustul toată mila pe care le-ai absorbit accidental și cu care nu ai știut ce să faci, acum în sfârșit le lași să spargă tăcerea densă de care te-ai săturat pentru că îți făcea urechile să țiuie 24/7/ Doar că ceea ce nu știai și ar fi trebuit să înveți cu mult timp în urmă încă de când te-ai holbat în oglindă ore întregi doar ca să fii sigură că exiști și că oamenii chiar te văd (pentru că nu, nu ești transparentă, e doar un feeling ocazional) este că nici urletele astea nu au o viață prea lungă nu rezistă mult în libertate umiditatea și presiunea sunt prea ridicate/ Credeai că le poți arunca pur și simplu în lume dar nu te-ai gândit niciodată că vor ricoșa imediat în pereții metalici din jur, nu te-ai gândit că libertatea de a urla durează la fel de puțin ca intervalul dintre două mesaje trimise la 3am atunci când singurătatea se simte puțin mai tare decât de obicei, nu te-ai gândit că tot în tine vor ricoșa/

măcar acum știi că/

urletele tale/

sunt animale pe care le crești în captivitate/

măcar acum știi că/

ele sunt singurele care se întorc mereu la tine/

 

Despre fâșiile amputate de singurătate

A trebuit să mă gândesc mult la cum să încep să vorbesc despre volumul Gabrielei Feceoru, apărut la editura Charmides, căci această lectură extrem de apăsătoare și impregnată de forță am parcurs-o între două răsuflări. Între ele, cu respirația tăiată și simțind că nu mai am nicio ancoră care să mă lege de realitatea concretă, m-am lăsat prinsă în versurile hipnotice, care păreau să oscileze între șoapte abia perceptibile, ca niște urme lăsate în nisip ce dispar fără a lăsa nicio dovadă a existenței lor (chiar așa zugrăvește în alb/ locul din care m-am rupt/ umple-l var și dă-i și lui/ o stare ca a mea) și urlete derulate pe repeat, însă care sunt înghițite de același vid poros ca șoaptele (nu aur vreau doar simbolul și/ intimitățile noastre n-am să fiu o soție virginală/ am să fiu o soție gata să-și pună harta peste/ masa ta de lucru). Între toate aceste șoapte și urlete, orice altceva din jurul meu s-a distilat iremediabil. Și asta este pentru că Vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv este unul dintre volumele care nu îi dă de ales cititorului dacă să se lase absorbit în mrejele sale sau nu, ci îl trage în universul lui cu o forță voltaică, o forță căreia nu poți & nu vrei să i te opui. Pe măsură ce dădeam paginile, am avut din ce în ce mai puternic sentimentul că întregul volum se configurează sub forma unei imersiuni în starea de semitrezie (dar nu ești tu prima noapte în care am dormit împreună/ după 1 an eu n-am putut să adorm și în semitrezie m-am/ plimbat prin univers am intrat din cometă în cometă), în care toate simțurile îți sunt diluate cu analgezice, dar în care, în mod straniu, ți se pare că percepi totul mai acut ca niciodată. În care o oboseală densă îți zdrobește orice încercare de a deschide ochii, însă înăuntru nu te-ai simțit niciodată mai treaz și mai lucid. În care ai impresia că auzi zeci de voci, până când îți dai seama că este doar vocea ta sau că, poate, vocea ta sună în atâtea moduri diferite și nici nu ți-ai dat seama până acum. În poemele Gabrielei Feceoru, o multitudine de voci se perindă în jurul tău, în timp ce tu, legat la ochi cu vălul unei semitranse, ești lăsat să orbecăi prin semiîntuneric și să ghicești pe care dintre ele să o urmezi – nimic altceva decât inversul unei partide de ruletă rusească, în care toate vocile în afară de una te ademenesc fără niciun fel de remușcare către o formă diferită de camuflaj a durerii. Iar în acest joc, cu un singur jucător și cu o singură mutare, ești perfect conștient încă de la început că, orice alternativă ai alege, ea va fi cea care îți va ghida calea până la sfârșit, căci a da înapoi nu mai reprezintă o posibilitate viabilă. Depinde doar de tine să găsești  vocea corectă în această simfonie de glasuri ce par la fel de dornice să te înșele, pavându-ți calea spre finalitățile pe care ai încercat toată viața să le eviți.

știu să respect spațiul privat al celuilalt știu să nu încurc/ pe nimeni niciodată știu să nu deranjez inoportun doar/ dacă chiar e o situație de urgență sunt de o discreție/ întreagă când scriu te văd scriu pe ușile mele cu fum 

Versurile Gabrielei Feceoru se configurează sub forma unor fâșii amputate de singurătate, fâșii ce se cojesc succesiv asemenea unor piei lepădate în încercarea de a regenera ce se află dedesubtul lor. Regenerarea, însă, devine imposibilă, tot ceea ce rămâne fiind o rană ce devorează întregul trup și pe care nu îți rămâne decât să o cauterizezi, încercând zadarnic să salvezi ceea ce se află sub ea. În universul cristalizat sub ochii cititorului, singurătatea pare să fie singura prezență constantă, ea materializându-se sub forma unei absențe ce planează în cercuri din ce în ce mai strâmte deasupra ființei. Aceasta, la rândul ei, creează impresia că scrijelește cu unghiile pereții metalici în interiorul cărora este închisă, încercând să găsească și cea mai mică fisură până ce, cu unghiile tocite și pline de sânge, conștientizează că din celula unde se află nu există cale de scăpare – mă trezesc în fiecare dimineață negreșit într-o atmosferă budapestană/ rememorând niște amintiri care mă țin și mă fac să ling pereții. În cadrul acestei lumi-cutie, ființa nu poate decât să clădească ea însăși o proiecție peticită din amintiri fragmentate și difuze ale universului în care crede că s-a situat acum mult timp, închizând ochii și lăsând această hologramă să dizolve & să înlocuiască realitatea sa dureros de sufocantă.

mai bine-mi fac idoli bocancii decât să-mi mai fac idoli/ prietenii imaginari tu ești un prieten imaginar nu-i așa/ te menții nebun ca să nu fie nevoie să-ți justifici comportarea 

Ceea ce este surprinzător în Vorbesc din nou pozitiv și din nou pozitiv este imaginea – puternic distorsionată de multiplele glasuri care o circumscriu – a unei persoane ce pare să își perceapă propria existență la persoana a treia, privind de undeva din exterior, nevenindu-i să creadă că ceea ce vede este într-adevăr ceva palpabil și nu rezultatul unui vis (sau coșmar) din care a devenit imposibil să se mai sustragă. În mijlocul acestui joc psihedelic de perspective, în care orice gest, gând sau portret nu este decât o oglindire contorsionată a realității, se insinuează din ce în ce mai proeminent imaginea lui, reușind să răscolească totul în calea sa și, mai apoi, să se metamorfozeze într-una dintre vocile cameleonice care revendică necruțător existența ființei poetice. El este rece și abraziv. El este tandru și înțelegător. El este cheagul de sânge în jurul căruia se coagulează o micro-istorie. El este absența din viața ei care apare doar în momente convenabile, făcând existența ei să graviteze în jurul acestor prezențe intermitente, însă am avut constant senzația că până și acestea sunt, de fapt, protuberanțe ale unor amintiri (/vise/ visuri) îndepărtate (vocea lui zâmbetul aspectul/ irizant bucuria dansul glisant/ glisant/ deschide-mi brațele pune-mi/ pe mâini brățări). Astfel, până și imaginea lui ajunge să constituie doar o pulsiune ce bruiază ocazional un haos de voci aflat într-o perfectă armonie, urlete ce plutesc turbionar până în momentul inevitabil în care se ciocnesc de zidurile singurătății ființei pe care o parazitează și ricoșează înapoi în ea, în acea matcă deopotrivă protectoare și distructivă pe care știu că nu pot să o părăsească. O altă formă de captivitate ce se alimentează cu frânturi de amintiri & speranțe.

Dacă eu sunt o persoană bună/ cum am putut fi rănită-/ dezintegrată m-au trădat/ propriile acțiuni s-au întors/ acțiunile mele contra mea 

Ultimul gând care îmi rămâne imprimat în minte atunci când termin de citit volumul tăios dar, în același timp, blând al Gabrielei Feceoru este că universul pe care îl construiește este unul fosforescent, care a absorbit cu nesaț toată lumina unor experiențe și visuri estompate de timp și care acum, cufundat în bezna unei singurătăți indisolubile, reflectă difuz ceea ce (și cât) își mai amintește din cum arăta acea lumină.

 

*Raisa Manolescu, proaspăt redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!