Am încercat măcar o dată să-l ascult pe tata?
Roman al reapropierii târzii, al încercării de a înțelege și de a privi cu adevărat către viața unuia dintre părinți – cel de care Heon se simțise cea mai apropiată în acel timp acum aproape uitat, în care o altfel de lumină învăluia lumea și ea era convinsă că spinarea gârbovită a tatălui nu e decât semnul simplității unei vieți ce va rămâne mereu în aceleași coordonate. Roman al timpului neîndurător, al inerentei înstrăinări dintre copii și părinți, al singurătății și singurătăților, al demnității ultragiate, dar asumate ca singura măsură de a da un rost întâmplărilor ce țes viața unor oameni aflați la răscruce de vremuri. Roman al vulnerabilității și al sufocantei conștiințe că știm prea puțin despre oamenii cei mai dragi, despre cei care ne-au născut și ne-au crescut fără a cere nimic, dimpotrivă, mici, uitați, aproape copleșiți și înfricoșați de povara care au devenit, de neputința trupului, de așteptarea proiectată către cei aflați acum departe, de ceea ce au trăit, de ceea ce au făcut sau nu au făcut suficient. Romanul unui tată, al unei fiice, al unei familii numeroase în care nimic nu e ușor. Roman al încercării de a salva de la uitare chipul și felul de a fi al unor părinți care dispar pentru totdeauna odată cu timpul lor. Al unor părinți pe care generația noastră încă îi are (la capăt de drum), dar despre care știm că au prea puțin de a face cu părinții care suntem noi. Pentru că tatăl lui Heon, a patra fiică a familiei din romanul lui Kyung-sook Shin ((excepțional tradus din limba coreeană de Diana Yüksel), e unul dintre ultimii mohicani, unul dintre cei din urmă reprezentanți ai unui timp neîmblânzit, în care sărăcia, bolile, responsabilitățile ce au venit prea curând peste ei, războiul civil dintre Nord și Sud, schimbările și atrocitățile trăite, lupta pentru supraviețuire au săpat răni și tăceri adânci, o cumințenie a datoriei ce trebuie împlinită cu orice preț și un singur vis: acela de a-și vedea copiii mai bine decât au putut ei să trăiască. Să-i ducă la școală, să aibă bani pentru taxe, să îi învețe să fie oameni. Și apoi să se retragă în casa devenită parcă tot mai mică, cu grajdul acum pustiu, din care niciun muget de animal nu mai crestează răsăritul, lângă uneltele de niciun folos, brăzdate de fire lungi de praf și de pânze de păianjen, în spatele unui gard ce abia se mai ține, lângă o fântână de a cărei apă nu mai are nimeni nevoie, la marginea unor ogoare tot mai sălbăticite, peste care zboară cârduri de egrete și în care mișună animale sălbatice, ogoare pe care nimeni nu mai are puterea să le facă să rodească. Lângă un pom ce face încă fructe de kaki, lângă o grămadă de pietre sub care se odihnește trupul unui papagal adus de fiica aflată departe, la Seul. Prea vulnerabilă pentru a mai ajunge printre ai săi, temându-se că propria suferință se va oglindi în suferința reflectată în ochii părinților, sporind înmiit. O fiică ce și-a pierdut propria fiică și a decis să taie orice legătură cu ai ei. De fapt, să o amâne până va fi pregătită. Către un niciodată, de vreme ce rana nu i s-a vindecat și copila devenită între timp părinte nu știe cum să revină spre propriii părinți în absența celei care a făcut-o mamă, de moartea căreia se simte vinovată. Până când e silită de împrejurări să se întoarcă pentru câteva zile acasă, în apropierea orașului J., suplinind plecarea la spital a mamei bolnave.
Vorbește-i tatălui dumitale și ascultă-l și pe el. Ce altceva ne rămâne de făcut?
Zile care se transformă în săptămâni și apoi în luni. Zile în care, în fața chipului brăzdat de lacrimi al tatălui, în fața absenței lui tot mai neliniștitoare din propria viață, a momentelor de confuzie și de înstrăinare, a disparițiilor pe timp de noapte și a coșmarurilor ce-i alungă somnul, a depresiei și a anxietății, dar și a posibilității de a fi afectat de demență, fiica începe să adune amintiri și momente, să confrunte perspective și să caute noi căi de a-și înțelege părintele. De a-l cunoaște. Începe să opună înstrăinării și unor imagini relative dorința, transformată treptat în nevoie acută, de a ști cine a fost cu adevărat acest bărbat. Cum a fost. Ce a trăit. Ce alegeri a trebuit să facă, la ce a renunțat pentru copiii lui, ce a însemnat viața sa. Cine este omul pe care l-a numit tată și cum de a fost posibil să știe atât de puțin despre el. Să o intereseze atât de puțin. Să îi pese atât de puțin: Am înțeles că lăsasem tristețea și suferința tatei să fie înmagazinate doar în mintea lui.
Vorbește-mi despre tata nu e un roman al reapropierii și nici un roman al tonalităților acute, zguduitoare. Forța lui constă în acumularea de imagini și de momente smulse uitării sau indiferenței, în reconstituirea unui destin de o exemplară simplitate, în care tragediile și greutățile au fost trăite cu cel mai firesc sentiment că datoria omului este să suporte și să meargă mai departe. Să ducă loviturile primite și să se înverșuneze să le facă suportabile. Să rămână om, să nu abdice de la gândul că mâine, poate, lucrurile vor sta un pic mai bine, că tot ceea ce are de făcut trebuie făcut bine, că ei, copiii, merită ceea ce viața nu i-a oferit lui însuși și pentru asta niciun efort nu e prea mare. Efort care a rămas mult timp nevăzut, obturat de inconștiența și de indiferența vârstei, de lipsa de comunicare, de grijile de zi cu zi.
Senzația că nu-mi cunosc deloc tatăl mă copleșește și simt cum ușa de care mă sprijin e tot mai rece. Mă cuprinde un inexplicabil sentiment de singurătate.
O lădiță în care se țineau banii și care se deschidea pentru orice nevoie a micii Heon, adeseori doar un moft prezentat tatălui drept nevoie pentru la școală, chipul fetiței lipit de geamul autobuzului și părintele ieșit în fața prăvăliei, cu un singur papuc în picioare, ajuns însă prea târziu pentru a-și lua rămas-bun de la cea care pleca să învețe în capitală, gândul de peste ani la timpul petrecut de el cu privirea prinsă de urma autobuzului dispărut, amintirea unei întâlniri dureroase pe pod în care copila simte jenă descoperind, parcă pentru prima dată, omul gârbovit și împovărat de care își ferește rapid privirea, atât de diferit de tatăl pe care-l știe de acasă (Umerii căzuți, peste umeri un pulover ponosit, cămașa șifonată vârâtă într-o pereche de pantaloni prea largi. Am întors repede capul într-o parte. S-a întâmplat cât ai clipi.), frica de odinioară de a trece pe lângă cimitir, hotărârea tatălui de a o aștepta seară de seară, mirosul lui iute după munca de la câmp și graba de a nu întârzia, spaima și apoi liniștea caldă când își vede tatăl lângă ea, mersul pe bicicletă, mai întâi cu genunchii juliți mereu fiindcă fratele mai mare nu reușește să-i arate ce are de făcut, apoi mâna părintelui, încrederea lui în capacitatea ei de a învăța. Mici secvențe în alb-negru peste care lumina amintirii sau a descoperirilor târzii aruncă noi umbre încărcate de un alt fel de a înțelege. În contrapunct cu scenele unei înstrăinări diferite, de data aceasta definitive, cea adusă de bătrânețe și de boală, de sentimentul resemnării, de tăcerea la început densă dintre ei, de încercarea fiecăruia, șchioapă, neputincioasă, dar plină de tandrețe, de a ajunge unul la celălalt. Cu golul dintre degetele tatei de la mâna dreaptă, acolo unde carnea fusese retezată pentru ca tânărul abia ieșit din copilărie să nu fie luat în război după ocupația satului de către Armata Poporului din Nord, cu amintiri negre ca smoala despre moartea părinților și despre băiatul care a crescut singur un bou pentru a putea să asigure traiul lui și al fraților rămași orfani, cu experiența cumplită alături de Mureung, rămas olog după ce a fost îngropat de viu printre munți de cadavre în descompunere – vinovăția acelei teribile experiențe și jurământul făcut de a avea grijă de cel alături de care a trăit îngrozitoarea noapte de pe colina Galjae (omul pe punctul de a se transforma în fiară și apoi încercarea de a-și ispăși păcatul), tăcerea niciodată ruptă despre ceea ce au văzut și li s-a făcut (până la felicitarea de Crăciun, scrisă în miez de vară, ce urma să fie trimisă abia peste niște luni de Heon, la prima ninsoare, ultima felicitare pe care o mai trimit de pe lumea asta, cu mărturisirea ei atât de dureroasă: „Îți scriu acum cartea asta că am ceva săți spun. Îți mulțumesc că miai fost tovarăș o viață”.). Plecările tatălui de acasă, absența cea mare, la ceva timp de la întâmplările din Seul din momentul manifestațiilor împotriva regimului dictatorial al lui Seungman, trupurile copiilor de paisprezece-cincisprezece ani străpunse de gloanțe, gândul la propriii copii și la posibilitatea de a rămâne fără tată – ce-l va face să o ia la fugă și să urce în trenul spre J., spulberarea visului de a avea un trai mai bun în capitală, reîntâlnirea cu Kim Sun-ok și gestul mătușii de a-și târî nepotul cel mare după ea pentru a-i face tatăl să se întoarcă acasă, grija împărțită către fiecare, doar aparenta detașare, în realitate permanenta luptă pentru a le fi bine, satisfacția fiecărui mic triumf al lor – o viață de lupte purtate în tăcere. Scrisul păstrând scrierea fonetică, amestecul de caractere chinezești și de litere coreene, exprimarea din ce în ce mai cursivă – dovadă a efortului depus de a suplini imposibilitatea de a merge școală, apoi hotărârea de a face cursuri la seral pentru a-i putea trimite vești de acasă fiului plecat să muncească în Libia sunt imaginea unei altfel de vieți decât cea pe care o știe Heon, a tatălui agricultor care nu a apucat să vadă lumea.
Abia atunci am înțeles că niciodată nu-l văzusem pe tata ca pe un om, un individ. Eram obișnuită să văd în tata doar fermierul, cel din generația trecută prin război, crescătorul de vite, și să nu mă gândesc la el ca la o persoană, nici să nu mă preocupe să aflu ceva despre persoana lui.
E o viață măruntă, fisurată de întâmplări crâncene și mereu reînnodată de o voință de neclintit, la care Heon ajunge treptat, reconstituindu-i carnea și sângele din bucăți pe care le descoperă fie din întâmplare, fie printr-un demers de reajustare a propriei existențe cu cea a tatălui, a străinului pe care îl descoperă în acest prezent în care bărbatul e încă o prezență, dar e în egală măsură pe punctul de a se transforma în absență. Pe care corespondența tatălui cu fiul cel mare găsită printre coletele comandate constant, dar niciodată deschise, prin care părintele încerca să păstreze legătura cu fiica plecată și căreia îi duce dorul (Când te gândești la fata ta ți-i dor și năcaz…), apoi scrisoarea celui de-al doilea frate, cuvintele mamei înregistrate în timpul petrecut departe de casă, luptând cu un cancer despre care nu vrea ca soțul ei să afle, întâlnirea cu Pak Mureung, discuția cu nepotul devenit pentru a doua oară tată, toate recuperând câte ceva din gesturile și trecutul părintelui, timpul împreună, cu efortul de a ține sub control boala și bătrânețea, gesturile lui de a pune în ordine totul, conștiința că e neputincios și că mintea i se întunecă, dorința de a o elibera, toate sunt mișcările unei coregrafii ce vorbește despre lumea părinților și cea a copiilor – atât de apropiate și totuși atât de dureros de străine una de cealaltă. Căci grija părintelui față de copil e totală și nepărtinitoare, diferită de cea a copilului devenit adult față de părinți, trecând de la indiferența tinereții la tristețea neputinței de a nu putea ocroti cu aceeași totală abnegație. Teama a dispărut de cum a ajuns tata lângă mine. Nu mi-a fost frică nici când luna a intrat în nori și s-a întunecat totul în jur și n-am mai dat nicio atenție nici umbrelor lungi ale tufișurilor. […] Eu de ce nu puteam să fac la fel? Îi eram alături, dar nu-i puteam alunga spaimele.
Uneori ne dăm seama târziu de noima unor lucruri.
Nu pe tată îl caută Heon, ci pe omul care s-a ascuns în spatele imaginii ei despre tată. Către ceea ce a simțit, a gândit, a dorit, către întâmplările care i-au constituit cealaltă existență de după rolul de părinte și de cap al familiei, către necazurile și micile lui fericiri sapă acum Heon într-un prezent ce poartă semnele unui prea târziu pentru el, dar a unui încă nu-i prea târziu pentru ea. Către împăcarea cu sine prin regăsirea celui despre care nu a știut că are nevoie să știe mai multe. Într-un timp, într-o casă și într-o lume care au prea puțin din ceea ce păstrează amintirea ei despre ele. Într-un azi în care aproape nimic nu mai e cum a fost, în care lumea tatălui dispare odată cu ultimii bătrâni din sat și, odată cu ea, ordinea pe care ei au încercat să o pună într-o existență ce nu le-a dat nicio șansă la fericire. Pe care însă au făcut-o suportabilă cu nesfârșită răbdare. Câteodată, când mă plimbam prin sat, mi se părea că în casele de acolo mai rămăseseră doar bătrânii. Într-o curte cu iarba mare și plină de bălării am văzut un bătrân stând singur pe prispa casei. Nu mai era nimeni în jur, în afară de cei doi câini ai lui. În copacul din fața casei pustii erau mai multe păsări. Păsările se mutau dintr-un copac în altul, zburau dintr-un loc în altul, scoțând sunete care mă asurzeau. […] M-am gândit atunci că în satul acela trăiau mai degrabă păsări și câini decât oameni.
Ține minte că oi fi mereu pe umărul tău stâng când ai de mers noaptea pe drum. Să nu te temi de nimica.
Roman crepuscular, roman al unor vremuri tulburi și al schimbărilor, dar mai ales al unui tată ca oricare altul din generația lui, Vorbește-mi despre tata e asemenea unui monument sculptat în carnea timpului necruțător pentru a salva un fel de a fi. Pentru a vorbi despre simplitate, demnitate și fisurile imposibil de zăgăzuit în relația aceasta atât de dureros de inegală care se stabilește între părinți și copii, între generozitatea fără limită, dar limitată de neputințele vieții a celor care își cresc copiii și limitele acestora de a-i cunoaște cu adevărat pe cei ce le-au dat viață.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictură: Ioniță Benea
