Apoi mi-am amintit brusc bucuria îmbătătoare din urmă cu câteva zile, al cărei gust nu putea fi comparat cu nimic pe lume și tulbure, foarte tulbure, am înțeles că acea bucurie nu poate veni singură pe lume, ci însoțită de durere.
Cele trei părți care formează cel mai recent roman al lui Ismail Kadare tradus și publicat în colecția Raftul Denisei de la Humanitas Fiction (Vremea scrisului, Vremea Banilor, Vremea iubirii) conțin câte o experiență de sine stătătoare, în care se reflectă momente cheie ale ieșirii din spațiul nedefinit al copilăriei – ca eliberarea dintr-o piele prea strâmtă, deși protectoare – și izbirea de un soi de absurd deocamdată mai mult presimțit decât trăit. Sunt, așadar, recuperate mici aventuri ale începutului maturizării și ale confruntării cu realitatea. Tocmai de aceea, Vremea iubirii e un microroman tulburător. O carte a dezmeticirii treptate și dureroase, dar și a încăpățânării de a nu intra încă în ordinea adulților, de a mai rămâne puțin în timpul luminos al tatonărilor, al mirărilor, al descoperirilor pe cont propriu. Al entuziasmelor juvenile din care ieși mereu cu un colț de suflet făcut țăndări – cu o dezamăgire, cu pierderea bucuriei, cu o spaimă și o rușine, cu încălcarea unor limite și o tăcere a cărei umbră se va întinde mulți ani peste viețile tuturor. Chiar dacă realitatea nu e deloc luminoasă, iar ciocnirea de ea are consecințe (mânia tatălui, o noapte petrecută la închisoare și oprobriul de la școală, sacrificarea prieteniei cu Viola pe altarul curiozităților și al sălbăticiei adolescentine), rămâne adierea unei frumuseți care ia forma nostalgiei .
Dincolo de întâmplările în sine, ca pe o hârtie de turnesol, ies la suprafață neliniști, entuziasme, conflicte și contradicții, mici întrebări ce pun la îndoială ordinea lumii în care doi prieteni – și apoi un al treilea (mai întâi un fel de catalizator din umbră, apoi tot mai prezent) – își trăiesc rămășițele copilăriei și primele zvâcniri ale unui timp diferit. Între atmosfera plictisitoare și rigidă de la școală (pe care, cum altfel, o detestă) și cea de acasă (abia schițată, dar așezată sub semnul acelorași reguli, în care lumea copiilor e despărțită de o graniță fină de cea a maturilor – căreia i se atribuie un soi de mister, de fascinație, ceva ascuns în cufărul mamei, din care băiatul sustrage, cu vinovăție, câteva batiste brodate, un corset, o pudrieră și un evantai de pene colorate pentru a se putea „îmbogăți” împreună cu Ilir, în binoclul bunicii, în râșnița de făină pe care o zărește într-o zi în mâinile mamei – toate relicve ale unor alte vremuri, acum aproape condamnate de noua orânduire comunistă) se duce un fel de luptă permanentă de a întrezări ceva încă neștiut sau de a încălca o ordine prestabilită. Între cele două „teritorii” se află un aparent no man’s land pe care imaginația și libertatea se desfășoară în voie. Încă un timp. Cel în care jocul de-a poezia se transformă în visul de a deveni celebru și de a-și vedea „capodoperele” publicate în ziarele din întreaga țară, de a îngenunchea nu doar lirica franceză, cum e convins Ilir că s-a întâmplat deja, ci și pe cea bulgară (!) – o provocare căreia cu siguranță personajul narator îi va face față.
Nici măcar apariția (unei singure strofe) la rubrica „Poșta redacției” și sugestiile de a se apuca serios de citit nu clintesc cu adevărat euforia celor doi, ci doar le schimbă, după dezlănțuirea furiei tatălui, „obiectul” pasiunii. Mai întâi e decizia de a scrie la două mâini un roman, urmată de cearta cumplită provocată de aflarea secretului lor și ironia celui de-al treilea prieten, Mama Belgia, apoi decizia de a deveni cu orice preț bogați – vis țesut sub aura prezenței hipnotice a Elianei, colega de clasă, fiica unui cunoscut medic pentru femei din oraș și terminat cu intervenția (hilar-absurdă) a autorităților vigilente împotriva celor doi sabotori, care au reușit cu chiu cu vai să bată două monede din plumb topit. A treia experiență e și cea mai dureroasă, pentru că ea se leagă de acea lume despre care nu știu nimic, dar pe care o simt tot mai năvalnic asaltându-i: cea a primilor fiori ai iubirii.
O carte a căutărilor, a încălcării regulilor, a greșelilor, a prieteniei. O carte de o frumusețe strălucitoare, în care se recuperează privirea pe jumătate uimită, pe jumătate perfect senină și autosuficientă a unor copii ce brusc descoperă că nu mai sunt chiar copii, interioritatea lor. O carte a unor înflăcărări mereu renăscute, prin care se pășește tot mai adânc de pe teritoriul sigur al vârstei inocente în cel instabil, înspăimântător al maturității. Din sine către ceilalți. Sunt întâmplări străbătute de frisonul tristeții, al nedreptății, lovindu-se de realitățile colțuroase ale unei lumi strâmbe, ale unor vremuri ciudate.
Am simțit dintr-odată că în viața noastră se petrece ceva important. Era greu de spus ce, ba chiar era dificil de înțeles ce se întâmplase, din moment ce în aspectul nostru exterior nu apăruse nimic nou.
În esență, Vremea iubirii (în traducerea lui Marius Dobrescu) e o carte despre înțelegerea lumii și a sinelui, în care Ismail Kadare reușește să păstreze întreagă naivitatea și bucuria dureroasă a copilului de altădată. Un roman din care răzbate vulnerabilitatea. Purtată apoi și în viața de adult. Există, de asemenea, o anumită nostalgie, ce răzbate nu ca o apă neagră, ci ca o lumină definitiv pierdută. Și o subtilă ironie față de inocența de atunci, față de felul în care încrederea nu putea fi tulburată definitiv de nimic. Până în seara când cei trei prieteni decid că trebuie să o pipăie pe Viola. Și chiar dacă pipăiala e destul de nevinovată (- Eu, ca să spun drept, nu știu cum se pipăie o fată. // Nici eu, nici Ilir nu știam cum să ne ferim privirile. Să fi spus că nici noi nu știm era ca și cum ai ridica steagul înfrângerii. Să admitem contrariul ar fi fost o minciună gogonată), iar atitudinea Violei îi transformă repede în trei puști dezorientați, rămâne adevărul pe care fiecare dintre ei îl știe: intenția. Cea care va săpa în sufletul tuturor și va întinde linii fierbinții peste ani în momente cruciale. Totul în ciuda hotărârii de a nu vorbi niciodată despre asta și a dispariției definitive a fetei din viața lor. E acel moment întunecat, sălbatic, tulburător prin iraționalitate, alimentat de discuțiile cu cei mai mari, de povești niciodată duse până la capăt: încălcarea unei interdicții, ieșirea de pe teritoriul fascinației și al prieteniei și descoperirea a ceva mocirlos ce le atinsese sufletele.
Doar aparent întâmplările sunt obișnuite. Pentru că ceea ce devine banal în timp, în momentul trăirii are o cu totul altă aură. Ele surprind conturul unei copilării și vorbesc, în egală măsură, despre un timp anume – primii ani sub conducerea lui Enver Hogea. Lăsând un soi de cicatrici. Purtate la început, cât sunt încă proaspete, cu un soi de mândrie, cu un soi de rușine, cu un soi de orgoliu și de spaimă. Apoi adânc îngropate, dar reverberând neașteptat. Formând o armură în spatele căreia răsună mereu ecoul unor mici seisme interioare.
Cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mai nebulos îmi părea orice raționament în jurul răspunsului ei. Și am renunțat la el, spunându-mi că vorbele obișnuite, acelea care sunt pronunțate de milioane de ori pe zi, în zeci de limbi, de locuitorii acestei planete, sunt de zeci de ori mai greu de descifrat.
Ce te izbește în acest volum este claritatea scriiturii. Limpezimea, naturalețea. Coborârea către acea inocență inevitabil pierdută, către o frumusețe deja puțin umbrită, dar încă neștirbită. Tandrețea cu care maturul se apleacă asupra copilului de altădată – un mic sălbatic, un mare naiv, un revoltat și un căutător de comori. Păstrând însă în subtext o dimensiune gravă, abia întrezărită, care va face obiectul marilor romane ale lui Kadare: istoria și absurdul ei – un sistem opresiv, gata să zdrobească, aici pe punctul de a scoate în lume tot mai multe figuri sinistre (precum cea a Turi, liderul Comitetului de Tineret de la școală) sau doar îmbătate de un entuziasm tâmp față de linia de partid (ca unchiul cel mic). În fața unei lumi care deja începuse să se întoarcă de-a-ndoaselea, șușotelile a două bătrâne (bunica și tanti Djemo) le pot face să pară în afara timpului, iar scrisoarea pe care aceasta din urmă o trimite către proaspătul președinte Enver Hogea e un act de neînțelegere a noii lumi, catalogat drept decadent de către susținătorii proaspetei puteri. Când tanti Djemo moare, după ce a refuzat să mănânce pâine de la magazin, convinsă că doar cea făcută de ea în casă din făină proaspăt măcinată e pâine, este semn că ceva se stinge definitiv. Semnul că lumea anunțată de ședința de la școală, în care elevi și profesori deopotrivă clamează rușinea adusă asupra întregii comunități de fapta contrarevoluționară a doi copii – topirea literelor de plumb ale unei tipografii ilegale din timpul războiului pentru a face două monede strâmbe, cu gândul de „a se îmbogăți” – e una a abuzului și a absurdului. Cu literele acelea au fost imprimate manifestele libertății, a urmat el, iar voi ați făcut din ele bani. Rușine să vă fie, dar mai ales ție, Ilir, care ești frate de erou. Ai călcat pe sângele fratelui și… E un timp care se pregătește să intre năvalnic în lume, să dea totul peste cap.
Un timp din care bătrâna Djemo preferă să se retragă. Demnă. Când o băgau în mormânt mi-am zis că acum ieșise într-adevăr în afara vremii. Un timp care-și va arăta abia mai târziu fața hâdă. Odată cu scrisoarea primită peste ani de la mama lui Ilir, cel la care naratorul caută un răspuns la gestul ce-i expulzase definitiv din copilărie: trădarea Violei. Ilir nu-i poate răspunde. Pentru că nu mai avea mâini care să scrie. Nu mai avea nici mâini, nici trup, nici suflet. Ilir e primul dintre cei trei care moare. Absurd de tânăr. Iar întâlnirea cu Mama Belgia de mai târziu e și ea așezată sub semnul aceluiași moment. Ducând la o necesară întoarcere acolo unde copilăria lor a luat definitiv sfârșit: spre Viola. Și la mărturisirea, sub forma unei scrisori – care e cea mai mare parte a corpusului acestui roman. Ca formă de consemnare. Ca formă de ispășire, de înțelegere și de asumare. Un „iartă-mă” pe care doar scriitura îl poate scutura de zgura trăitului nemijlocit și fără strălucire.
- Despre alte volume ale lui Ismail Kadare: AICI – Generalul armai moarte, AICI – despre Înfruntare la nivel înalt. Misterul convorbirii telefonice Stalin-Pasternak, AICI – despre Concert la sfârșit de iarnă, AICI – despre Povara crucii.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
