Avem mai multe vieți diferite, uneori contrastante, dar ramificațiile trec între ele, ca apa prin straturile de pământ. (Gara de Est)
Proza Gabrielei Adameșteanu e mai vie decât orice s-ar putea scrie despre ea – criteriul esențial al literaturii mari. E un teritoriu atât de „adevărat” – bucăți de realitate și esențializare a ei -, încât face, balzacian, concurență stării civile. Totuși, dacă în „drumul egal al fiecărei zilei” și în ceea ce numim, generic, viața cuiva nicio privire din afară nu are cum capta esența (diluată de cenușiul cotidian, de repetitivitatea inerentă), așa cum privirea dinăuntru nu poate să fie altfel decât distorsionată, cu limite inerente ale perspectivei, forța marii literaturii vine din capacitatea de esențializare, de a surprinde și de a decanta o uriașă cantitate de adevăr – psihologic și social. În cazul Gabrielei Adameșteanu, în cărțile ei se află deopotrivă viață și literatură. Viața cu ceea ce e recognoscibil în ea, cu derizoriul și vanitățile, și căderile, și orgoliile, și visceralitatea sa, cu cabotinismul și oboseala, și micile lupte de zi cu zi – cele care macină mai adânc decât marile confruntări, risipirile de energie sau loviturile neașteptate -, cu mecanismul social care determină zbaterile sau renunțările fiecăruia. Literatură prin ceea ce implică scrisul spre deosebire de viață: o formă, un timp condensat, densitate, forță, pe scurt, o arhitectură. Echilibrul dintre cele două e rar. La Gabriela Adameșteanu, acesta există. În proza ei întâlnești oameni, le auzi vocea (cea pe care o folosesc cu și pentru ceilalți, dar și vocea interioară), ai sentimentul că pășești nu doar printre ei, ci și în casele lor, pe străzile pe care merg, că respiri același aer cu ei. Că ești acolo, în viața lor și, în egală măsură, martor la ceea ce nimeni din jurul acestor oameni nu poate cunoaște despre ei, la o distanță sigură care îți permite dezvrăjirea. Pentru că niciun moment nu ești lăsat să cazi nici în capcana empatiei și nici în mrejele unui mod de a povesti care să pună realitatea (inclusiv realitatea interioară a personajelor) în umbră. Iar realitatea e zgrunțuroasă, cu multiple denivelări, cu suprapuneri imperfecte și falii multiple. E, în toată proza Gabrielei Adameșteanu, acel soi de realism (un realism sui generis) în care omul și mediu ajung în imediata ta apropiere așa cum sunt.
Întâlnire Alecart la FILIT cu Gabriela Adameșteanu- 2018
Sau poate există oameni care îți apar ca o prefigurare a ceea ce ai să fii tu peste zece-douăzeci de ani și, chiar atunci când îi privești cu neînțelegere și faci glume pe seama lor, în adâncul tău dacă ai privi, dar nu vrei, ți-ai recunoaște asemănarea și spaima. (Dăruiește-ți o zi de vacanță)
Volumul Vremuri fără răbdare conține integrala prozei scurte a scriitoarei. Reluând texte din volumele anterioare și cuprinzând altele inedite. Prima impresie este că viața năvălește cu o forță de nestăvilit în (sau, poate, mai bine zis din) aceste proze scurte. La finalul fiecărei bucăți ai sentimentul că oamenii aceia continuă să-și ducă existența măruntă în apartamentele sau în casele lor din cartierele bucureștene, în tren, în vizite făcute pentru a-și da iluzia că li se întâmplă ceva, în aceleași gesturi de neputință sau în aceleași mici orgolii și meschinării de la serviciu, prinși în relații care și-au pierdut de mult intensitatea și aerul de noutate, acumulând singurătăți, vanități, deziluzii, renunțând încet și agonic pe un pat de spital, privind o realitate de care se simt treptat tot mai înstrăinați, ducând cu ei umbra unei tinereți aureolate de speranțe repede îngropate, risipindu-se în gesturi de a acumula, de a parveni, consumând o cantitate uriașă de energie sau prizonieri ai unui dosar ce i-a urmărit mereu, ai unei căsnicii, ai unui sistem ori, cel mai adesea, ai propriului mod de a fi. De care, oricât ar încerca să se debaraseze, nu pot. Ai, așadar, sentimentul că viața acestor oameni continuă să acumuleze deziluzii și mici victorii, să-și urmeze drumul – ca niște riduri ce sapă în colțul gurii indiferent dacă le privești conturul în oglindă sau refuzi să o faci. Când ajungi la finalul fiecărui text e ca și cum doar închizi ușa de la apartamentul unei cunoștințe. Știind că viața acesteia va continua și după ce vei reintra în a ta.
E, de asemenea, imposibil să nu raportezi proza scurtă la romanele de care se leagă în primul rând numele Gabrielei Adameșteanu. O face scriitoarea însăși, dar, dincolo de asta, e reflexul firesc la lectură. Paradoxal este că proza scurtă funcționează autonom exact în aceeași măsură în care completează și nuanțează imaginea pe care o oferă romanele. Discuția despre particularitățile pe care le implică cele două opțiuni e, aici, superfluă. Totuși, aș rămâne la o imagine. Romanele Gabrielei Adameșteanu apar ca niște blocuri de marmură impecabil șlefuite, cu multiple detalii ce contribuie la imaginea de ansamblu, în timp ce prozele scurte sunt așchiile ce sar din aceste blocuri de marmură. Dar nu ca ceea ce trebuie eliminat, ci ca bucăți ce esențializează niște teme obsedante. Permițând un joc mult mai liber în care să fie exersate polifonia vocilor, direcția privirii, tehnica tăieturii, alternanța. Ele sunt ca părțile unui vitraliu în care se reflectă, în mic, imaginea a ceea ce ai descoperit sau vei descoperi atunci când ansamblul e sub ochii tăi. Adevărate exerciții de prestidigitație. Absolut fascinante citite în acest corpus care nu respectă ordinea cronologică a apariției sau a scrierii lor, nici vreun criteriu tematic, nici de epocă (exceptând primul text, cu acțiunea plasată în plin bonjourism, celelalte pendulează între anii `70 ai comunismului românesc – majoritatea – și un timp ce ar putea fi plasat oriunde pe axa de după `90 până aproape de prezent), ele sunt pe cât de diverse ca tehnică, pe atât de osmotic unitare. Temele sunt legate de înstrăinarea (niciodată alienare, ci doar analiza unei depărtări emoționale traduse în gesturi, în voce, în privire) față de cel alături de care ai format un cuplu; de renunțarea treptată sau, dimpotrivă, de scrutarea drumului de la tânărul timid, inhibat, lipsit de strălucire la bărbatul aflat în imediata apropiere a puterii (într-un birou, într-o funcție de partid sau în noua viață adusă de timpurile doar aparent noi) și a golului din jur; de micile compromisuri și renunțări; de forfota trupurilor și a cuvintelor într-o masă aparent indistinctă, în care fiecare e printre ceilalți și o întreagă viață este prinsă în câteva replici și gesturi; de radiografia trupului, acea corporalitate până atunci difuză și funcțională care brusc cedează în fața bolii, e mutilată de un avort ilegal, înfiorată de o umflătură pe braț, se traduce în abandon sau într-o privire devenită goală, de animal rănit.
Întâlnire Alecart cu Gabriela Adameșteanu -2024
Și iar bâjbâi îndelung printre anii trecuți, ca printr-o pivniță veche, și dreptatea ei, în care credea, și-o pierdu pentru o clipă. Din fiecare ceartă chipurile lor coborau, degradate, spre altceva, sau poate ăștia suntem noi, de fapt, se gândi aproape cu spaimă. (Neliniștea)
O întreagă coregrafie de gesturi și de voci se desfășoară în fiecare dintre aceste texte. În unele e privilegiată vocea (în dialoguri care se succed cu repeziciune, se întretaie sau se dezvoltă în paralel, în tânguiri sau monologuri interioare, în alternanța cuvântului șfichiuitor sau intimidat cu tăcerea grea, neputincioasă, indiferentă sau acuzatoare). Reproșul mocnit, văicăreală, dezamăgirea, justificările, exasperarea, resentimentele, spaima, autosuficiența, încrâncenarea, meschinăria, fiecare are densitatea, tonalitatea și „culoarea” proprie pentru a dezvălui structura interioară a omului. În această osatură se întrevăd, într-o montură atentă, straturile succesive ale devenirii lui. Oamenii nu par, în viața lor mică, nimic altceva decât niște sateliți gravitând în jurul unei planete mai mari: un post mai bun sau doar comod și sigur, un celălalt care până la un punct i-a fost suficient, dar apoi a devenit piatra de moară de care e legat, o deziluzie, o grijă, o relație ce te urmărește deși tu i-ai pus punct, o clădire, un cartier de care te leagă o altă viață. E în povestirile Gabrielei Adameșteanu un soi de acuitate care vine din precizia detaliilor. Care te izbesc (izbind și personajele) nelăsându-te (și nelăsându-le) să își țeasă până la capăt pânza de iluzii, de orgolii – imaginea pentru ceilalți a personajelor e descusută de privirea scrutătoare, de vocea interioară, de gestul „trădător” și semnificativ. Oamenii aceștia nu sunt nici mai buni, nici mai meschini sau haini decât alții. Sunt oameni care își poartă ambițiile printr-un timp fără răbdare. Față de speranțele lor, de căsniciile lor, de zbaterile lor. Unii știu să se agațe de el mai bine, chiar dacă saltul social înseamnă compromis și deformare, alții sunt cei ce se pierd în cenușiul apartamentelor, al birourilor, al navetei, al muncii. Când tragi linie, constați că și unii și ceilalți nu sunt nimic altceva decât niște oameni sub vremi. Care se descurcă – sau cred că o fac pentru un timp. Spectacolul uman e la fel de sordid și de viu indiferent de epoca și de decorul în care se mișcă acești actori. Scena e derizorie, apăsătoare, generând o frică intruzivă, cu o libertate minimală. Pe ea lupta se dă între micul și marele compromis, între un șef și un subaltern, între niște principii și lipsa lor, între sentimente și un interes uneori de moment, între așteptări și neputințe. Cele mai multe destine sunt ciobite, frânte sau deformate (există câte un soț rămas în Vest, un unchi plecat în Canada, un dosar încărcat, o renunțare, o pierdere, o deziluzie), dar nu în primul rând din cauza timpului (deși da, există și dimensiunea incontestabilă de „document” de epocă a acestor texte), ci al felului de a fi al fiecăruia. Al vieții care nivelează totul, scoțând la suprafață ceea ce ești, dar te străduiești să nu vezi o vreme. Bărbați și femei sunt purtați în același vertij al propriilor pulsiuni și mecanisme interioare. Vremurile nu fac decât să grăbească decantarea alegerilor, să mărească distanța dintre un strat interior și un altul, dintre rolul jucat până într-un punct și următorul.
Întâlnire Alecart cu Gabriela Adameșteanu -2024
Turlele unei biserici – rotunde, grele, cuminți, ca aerul așezat al duminicii. Liniile trase în negru ale copacilor; coroana lor, cu mult mai stufoasă acum, când se desenează exact, ramură cu ramură, pe ecranul cald al cerului, decât când era înfrunzită. (Drum comun)
Citind aceste texte scurte, cu tăietura lor perfectă și o adâncime care îți permite accesul la pulsul vieții, impresia de lume aflată în mișcare e uluitoare. Nu doar (dar și) pentru că unele personaje migrează dintr-o povestire în alta, luminându-li-se ceea ce păruse a fi doar o prezență de fundal, un pliu sufletesc, niște replici într-o conversație. „Tehnica” este cea pe care o știm din romane. Dar această forfotă sau absența din propriile vieți se desfășoară mereu nu doar printre ceilalți, ci și în prelungirea directă (un fel de osmoză) a unor camere, în spatele ușilor închise sau a ferestrelor prin care pătrunde aerul rece, printre cearșafuri și perne, zgomotele apei infiltrându-se în tăcerea sau în confruntarea dintre personaje, în traficul bucureștean, în așteptarea autobuzului, în atmosfera irespirabilă din tramvai, în trupurile ce se îmbulzesc, în ciment sau în oaze care lasă să se zărească un petic de cer, o cărare de munte. Orașul cu aglomerația lui, natura care adăpostește câteva momente de viață, o zonă rurală mai degrabă schițată, dar nu mai puțin prezentă nu sunt niciodată elemente de decor. Lumea din afară are o respirație proprie, adâncime și consistență. La fel ca personajele Gabrielei Adameșteanu – oameni a căror viață o scrutăm și noi pentru un timp.
Gabriela Adameșteanu, după Întâlnirea Alecart la FILIT -2013 care a avut loc într-o sală de cinema.
- Citește AICI și AICI – cronici ale volumului Meserii nerecomandate femeilor, AICI – cronica volumului Dimineață pierdută, AICI – cronica volumului Voci la distanță, AICI – recenzia volumului Vară-Primăvară, AICI – cronica volumului Drumul egal al fiecărei zile, AICI – cronica volumului Anii romantici, AICI – impresii despre Provizorat.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
