Monștrii pe care nu vrem să îi lăsăm să moară: Vremuri grele, de Mario Vargas Llosa

omul e o creatură detestabilă. E ca și cum fiecare dintre noi, în adâncul său, poartă un monstru, care pândește momentul potrivit pentru a ieși la lumină și a face ravagii.

O frescă întunecată, sângeroasă, apocaliptică a câtorva zeci de ani din istoria Americii Latine având în centru dezastrul provocat odată cu mijlocul deceniului cinci al teribilului secol XX în Guatemala pe fondul intervenției SUA în jocurile de putere din această țară, dar și al războiului rece cu fosta Uniune Sovietică și al intereselor comerciale ale corporației United Fruit, al întâlnirii dintre Sam Zemurray, un afacerist cu spirit de aventură, care pornise cu 150 de dolari o afacere cu banane aduse din selvele Americii Centrale pentru a pune bazele unui imperiu ce-i va aduce milioane de dolari în conturi și Edward L. Bernays, nepotul lui Freud, autorul volumului Propaganda. Volum, apărut în 1928, în care se vorbește pentru prima dată despre importanța pe care o va juca manipularea maselor în deținerea controlului unei societăți oricât de democratică ar fi ea: Manipularea conștientă și inteligentă a obișnuințelor și opiniilor maselor este un element important al societății democratice. Cei care manipulează acest mecanism necunoscut al societății formează un guvern invizibil, dar care deține adevărata putere în țara noastră.

Roman istoric și roman politic, roman de idei, Vremuri grele e o radiografie a felului în care problemele sociale din țările Americii Latine au condus la succesiunea de dictaturi, lovituri militare, căderi de regimuri politice, asasinate în masă, la nebunia generată de mișcările inițial reformatoare, asociate însă influenței stângii comuniste și intereselor Uniunii Sovietice în zona Canalului Panama, la consecințele puterii deținute de armată și ale stării de permanentă insecuritate, ale problemelor economice și intervențiilor CIA în zonă. Într-un tur de forță care nu acuză, dar nici nu lasă sub tăcere gravele probleme provocate de regimurile politice dictatoriale sau cu tendințe dictatoriale din regiune, de schimbările de regim generate de dorința de putere dinăuntrul lor sau de interesele statelor din jur și în special ale SUA. Un roman a cărui duritate vine din naturalețea consemnării. A înregistra catastrofă după catastrofă, masacre, trădări, prăbușiri de guverne, șantaje, teroarea instituită de la și la cel mai înalt nivel, asasinate politice, jocuri de culise, a consemna felul în care puterea se mută dintr-o tabără în alta în funcție de voința câtorva oameni, a nu ezita să pui în lumină modul în care adevărul se schimbă în opusul său, iar forța de manipulare a propagandei devine crez interior, ușurința cu care istoria este rescrisă în funcție de cel care deține pentru moment puterea și a face asta corelând informațiile din documente despre viața protagoniștilor acestei piese sângeroase care s-a jucat aproape jumătate de deceniu în statele din America Latină cu ceea ce ar fi putut fi adevărul vieții lor e un construct narativ și istoric extraordinar. Căruia puțini scriitori i-ar fi putut păstra autenticitatea, viața interioară, palpitul dureros și cutremurător al umanului care se intersectează cu ideologia și care transformă oamenii în călăi și victime, în eroi sau trădători, în partizani ai unui regim sau profitori, fără a părea că susțin una dintre cauze (deși opțiunile politice de tinerețe ale lui Llosa sunt cunoscute, așa cum la fel de cunoscute sunt și cuvintele lui în care își exprima ulterior distanțarea față de orice urmă de naționalism, căci patria trebuie să rămână o mână de oameni și de locuri care populează amintirile noastre).

Asta să fie istoria, această incredibilă deturnare a realității? Transformarea în mit și ficțiune a unor fapte reale? Asta era istoria pe care o citeam și o învățam?

Un roman al unei perioade apocaliptice care încearcă să recupereze ceea ce s-a aflat în spatele mișcărilor de  transformare a statelor din America Latină în teatru de război sau în dictaturi militare. Un roman care are în prim-plan istoria unei perioade ce se anunța favorabilă schimbărilor și democrației în Guatemala, punct de plecare în transformarea ei în cea mai cumplită mișcare de manipulare a opiniei publice internaționale, în vremurile grele ale unei interminabile succesiuni de conspirații și atentate, de schimbări care au condus la înăbușirea reformelor și la menținerea statului într-o stare de înapoiere. La căderea în infern.

Situația din Guatemala e pretextul, pe de o parte, al consemnării realității politice din state precum Republica Dominicană (aflată sub regimul de teroare al dictatorului Trujillo), El Salvador, Honduras, Nicaragua lui Anastasio Somoza, Mexic sau Haiti-ul altui dictator, președintele François Duvalier, supranumit Papa Doc, dar și al acțiunilor ambasadorului SUA în Guatemala, John Emil Peurifoy, supranumit măcelarul din Grecia, cel care a facilitat căderea regimului Árbenz și venirea la putere a lui Carlos Castillo Armas, bărbatul care a început vânătoarea de comuniști și isteria generată de ideea că Guatemala ar reprezenta un viitor satelit al URSS-ului. Într-o țară în care comuniștii se puteau număra pe degete și care nu avea relații diplomatice cu sovieticii. Situația din Guatemala e, pe de altă parte, pretextul analizei iluziilor intelectualilor (medici, avocați, profesori) legate de capacitatea președintelui Arévalo și în special a lui Árbenz (un Don Quijote al politicii guatemaleze) de a putea realiza reforma agrară și de a scoate țara din stadiul de subdezvoltare. A felului în care timidele încercări democratice ale celor doi s-au lovit de interesele companiei United Fruit și de manipularea căreia i-a căzut pradă mass-media americană, conducând la mai mute măceluri, la mai multe exilări.

SUA a dat de pământ cu iluziile noastre, iar acum ne-am întors la situația dintotdeauna: dictatură după dictatură – spune fostul medic Efrén la bătrânețe, cel care un timp a fost soțul lui Miss Guatemala, femeia al cărei rol în asasinarea lui Castillo Armas încă nu se cunoaște cu exactitate. A fost ea o Mata Hari sau doar o tânără foarte frumoasă care a ales să nu fie victimă, punându-și frumusețea gaj pentru propria viață? Cel a cărui viață a fost distrusă de ochii fără asemănare ai Martitei Borrero Parra și care dă un nou curs destinului acesteia, determinând-o să-și părăsească băiatul de aproape cinci ani și să devină din soția lui amanta președintelui Castillo Armas, Efrén García Ardiles, considerat de toți un susținător al ideilor comuniste, un roșu, un anarhist, nu e altceva decât  un bărbat care sprijină socialismul spiritual al lui Arévalo, văzând în el un președinte ce încerca să impună justiția, mai ales în privința indienilor, care reprezentau marea majoritate a celor trei milioane de guatemalezi. Efrén, un bărbat înfrânt, care face pușcărie politică și care în douăzeci de ani își pierde orice iluzie. Singurul lucru sigur e că SUA va continua să decidă pentru noi. Dar s-ar putea ca alternativa să fie și mai proastă. Vreau să spun că dacă nu Washington, ci Moscova ne-ar organiza viața. Când suntem lăsați de capul nostru, e și mai rău. S-ar părea că răul cel mai mic e să continuăm să fim sclavi, îi răspunde Arturo Borrero Lamas, avocatul de odinioară aflat pe patul de moarte, celui care îi fusese alături până când a descoperit că acesta îi lăsase fata de 15 ani însărcinată. Tatăl lui Miss Guatemala, fiica renegată definitiv și despre care acum nu știe decât ceea ce zvonurile pot aduce până în vila în care s-a retras, e la fel de lipsit de iluzii precum cel care îi devenise cel mai cumplit dușman.

Tinerii din cel puțin trei generații au ucis și au fost uciși pentru un vis încă și mai imposibil, mai radical și mai tragic […].

Aceste două replici reflectă istoria a aproape douăzeci de ani de rău care se întinde ca o plagă asupra Guatemalei. O istorie care pârjolește totul, care adună ca într-o cloacă interese meschine, jocuri de putere, intervenții militare, încercări reale sau inventate de lovituri de stat, alegeri libere transformate în opusul lor, puterea ajunsă în mâinile juntelor militare, dictaturi sălbatice, reformatori care se dovedesc marionete ale puterilor străine, militari ajunși șefi de stat, intervenții ale armatei sau ale poliției statului, spioni, oameni ai diferitelor guverne din afară, mercenari de tot soiul, dintre care Johnny Abbes García s-ar putea dovedi cea mai cumplită canalie sau doar cel mai norocos dintre ei – depinde care versiune despre ceea ce se întâmplă cu el după implicarea în încercarea de lovitură de stat din Haiti se dovedește adevărată.

Urmărind de data aceasta nu masele, ci oamenii care s-au aflat la putere și pe cei din imediata lor apropiere, rolul armatei guatemaleze, al bisericii catolice, al presei, dar și acțiunile celor care au fost infiltrați în posturi cheie, Llosa panoramează, fără a exclude viața de zi cu zi și dimensiunile umane ale deciziilor personajelor sale – indiferent pe ce scenă își joacă rolurile aceștia – haosul politic din Guatemala și din țările Americii Centrale. Monumentalitatea acestei construcții narative pune la un loc momente cheie din istoria mare cu micile scene de viață, cu acele crâmpeie vii care leagă tandrețea, suferința, spaima, patriotismul real și interesele personale, cu clipele ce sfarmă echilibrul interior. Palpitul tulbure și autentic al vieții trăite este surprins în egală măsură în cazul reconstruirii unor momente semnificative din viața actorilor de pe scena politică și a oamenilor obișnuiți, ca Arturo Borrero Lamas, Efrén García Ardiles, slujnica Símula sau cadetul Crispín Carrasquilla. Din multitudinea de chipuri care se perindă în acest roman, se desprind cel al Martitei Borrero Parra și acela al lui Johnny Abbes García – într-o succesiune de scene care conferă nu doar tensiune, ci acea senzație de concretețe și densitate, de dureros și abisal adevăr uman, de coborâre până în viscerele mecanismelor de a acționa ale oamenilor pe care doar literatura le poate surprinde. În urmărirea destinului acestei femei și a acțiunilor torționarului dominican se șterg granițele dintre adevărul istoric și adevărul reconstituit ficțional.

Sunt doi ani de când mi-o imaginez pe femeia asta, o inventez, îi atribui tot soiul de aventuri, transfigurând-o pentru ca nimeni – nici măcar ea – să nu o poată recunoaște în povestea închipuită de mine.

Llosa iese din corsetul prea strâmt al romanului istoric și surprinde încă o dată povestea de viață. Pe ea o caută, o înalță, o face să reflecte adevărurile fruste ale unei epoci precis circumscrise și să le transforme într-o dureroasă meditație asupra relației dintre om și istorie. Umanului dinăuntrul și de peste răul imediat ce revarsă asupra popoarelor vremuri grele îi închină Mario Vargas Llosa o nouă odă. În spatele neașezării, a vătămărilor, a tăvălugului de orori cititorul descoperă o declarație de dragoste făcută unei lumi și credința că doar literatura poate reda demnitatea omului care a fost prins sau s-a lăsat purtat de jocurile politice și de patima puterii.

Dar Vremuri grele este în egală măsură o migăloasă construcție narativă, în care se revine contrapunctic asupra unor momente, în care cronologia lineară este complet abolită, în care se amestecă destine și se urmăresc scene desfășurate în spații diferite. Într-o acumulare care pare nesfârșită, fiindcă mereu alte detalii și alte perspective sunt recuperate, golurile sunt tot mai puține, la fel și iluziile, accentuându-se senzația de absurd, de labirint fără ieșire, de mecanism imposibil de oprit în care oameni și țări sunt prinși la nesfârșit. Privirea plonjează deopotrivă asupra imaginii de ansamblu și asupra destinelor individuale, recuperând mereu mai mult, mai adânc, mai migălos. Nimic nu scapă acestei dantelării narative și umane în care oroarea unor realități istorice trezește spaimă și fascinație. Dar avertismentul lui Llosa este clar: Vremuri grele este o poveste închipuită. Și, ca orice poveste, spune în egală măsură în care ascunde, dezvăluie perspective asupra adevărului, nu adevărul, propune, tatonează, oglindește și recuperează, seduce tocmai pentru că realitatea din spatele ei e una a vremurilor grele. Traducerea lui Marin Mălaicu-Hondrari redă în limba română întreaga frumusețe și cutremurare din universul lui Llosa, impecabila frazare și caracterul monumental al acestei zguduitoare arhitecturi narative și umane.

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!