… iar eu am învățat că n-am să pot niciodată să deosebesc poveștile adevărate de cele imaginare. (I’ll never be able to tell the difference between his true stories and his bullshit stories.)
„Poveștile” din care e alcătuit volumul Vârtej de păsări (Whirl of Birds) al Lianei Vrăjitoru Andreasen sunt, toate, profund neliniștitoare. Foarte vii și deci extrem de percutante – în sensul unui „neașteptat” care se insinuează dislocând structurile obișnuitului, obligând cititorul să privească dintr-o perspectivă diferită realitatea, ele lasă să se întrevadă ceea ce se ascunde sub aspectele aparent obișnuite ale lumii și ceea ce, îndeobște, e foarte atent dosit în sufletul omenesc, sondând linia difuză care desparte normalitatea de „anormalitate”, înțelegerea comună asupra realității de posibilitatea de a exista și o altă dimensiune a acesteia – accesibilă doar unora -, timpul liniar de momentele în care acesta se pulverizează oferind acces la ceva ce s-a întâmplat sau s-ar putea întâmpla. Ele scot la suprafață ceea ce e strivit, dureros, încărcat de vinovăție în viața fiecăruia și care uneori ajunge să conducă la gesturi stranii, de neînțeles pentru cei din jur. Sau surprind o ruptură de nivel, un moment „de grație” (ce nu exclude terifiantul), în care personajele au posibilitatea de a privi sau de a ajunge undeva „dincolo”.
Există o tehnică foarte bine stăpânită a construcției acestor povestiri. Unei „mise en scène” perfect realiste, cu detalii de o extraordinară acuitate, îi urmează (în cele mai multe) un salt – un accident, o întâlnire, o privire tulburată de un aspect al realității –, ceva ce mută accentul de pe ceea ce părea coerent, veridic, inteligibil, deschizând o perspectivă neașteptată. Care treptat generează o altă realitate interioară – cu o forță ce ajunge să dezvăluie ceva teribil și uneori înspăimântător despre noi (și sufletul, și viața noastră). Despre vulnerabilitatea și pieile peticite sub care încercăm să o ascundem. Indiferent dacă rămân în cadrul realității sau virează către un anumit tip de „supranatural”, întâmplările sunt mereu profund adevărate în plan uman și răvășitoare. Punând în lumină aspecte pe care de cele mai multe ori refuzăm să le privim. Astfel, realismul și insolitul coexistă. La fel, banalul și „extraordinarul”. Pentru că în miezul tuturor acestor povestiri „imaginare” stă cel mai adevărat adevăr despre viețile noastre mici și triste, în care accidente aparent minore sau întâmplări ascunse cu grijă în trecut ajung să deschidă răni și din ele se revarsă lava densă a vinovăției, a meschinăriei, a fricilor, a dorințelor ciuntite. Sau un „neașteptat” neliniștitor.
Tristețe în mine că am lăsat în urmă omul mare și peștera, iar omul meu nou e trădător. (Sorry I left my big man and cave, and my mate man is traitor.)
Ceea ce e frapant în povestirile Lianei Vrăjitoru Andreasen este tocmai amestecul de detașare și de empatie, de răceală și de profundă înțelegere – o privire necruțătoare, obiectivă, mereu dublată de o alta, tremurând în încercarea de a ieși în întâmpinarea celuilalt. Această tensiune e pusă în valoare de finalul brusc – o tăietură aproape brutală, executată cu răceală chirurgicală. Cortina cade și nu poți afla în ce direcție se va îndrepta viața acestor oameni, ce se va întâmpla cu ei – de vreme ce un singur moment semnificativ de pe scena pe care își joacă existența a fost pus în (și sub) lumina necruțătoare a înțelegerii. Exact așa cum se întâmplă cu personajul povestirii ce deschide volumul, Omul meu mare (My Big Man) – o „ea” a cărei privire înregistrează realitatea (și o trăiește) fără niciun fel de judecată morală. Viața ei și a celor din jur, oameni mari și mici stând în cele două peșteri care le sunt casă și adăpost, se situează în afara acesteia. Omul meu mare mă protejează. Omul meu mare stă cu noi, oamenii mici. Stă mult și afară, de unde vin lupii, să-i alunge. (My big man protects me. My big man stands between us, little people, and the out there where wolves come from.) Zilele și nopțile se scurg între duritate și inocență, sălbăticia e „naturală”, e chiar pulsul ce asigură continuitatea vieții. Până când un alt tip de sălbăticie, cea care înseamnă violență și moarte, dislocă această realitate naturală. Perspectiva rămâne constant a celei aparținând lumii în care legile firii înseamnă a vâna, a mânca, a te împerechea, a sta sau a pleca de lângă ai tăi. Ea va descoperi că moartea nu mai implică a ucide pentru a supraviețui – uciderea lupului sau a cerbului pentru hrana tribului tău, ci a domina, a extermina. E legea celui mai puternic: ucizi sau mori. Chiar și când e vorba de pruncul născut de femeia ta. O lume nouă stă să se nască, o lume în care omul meu e dușman acum. Nu mai e omul meu. În care fugi de omul trădător ce nu-ți mai e seamăn. În care fugi hăituit continuu de foame și de frică. În care fugi mânat de instinctul de supraviețuire până când trupul va ceda – de la sine sau de mâna nemiloasă a celui care nu mai seamănă cu ceea ce ai cunoscut, cu oamenii mari alături de care ai crescut. Iar peste mult timp, copilul copilului de dușman le va da acelora un nume: Omul meu mare se va fixa în numele dat de tine, Neander-Thal. (My big man will fit into your naming of Neander-Thal). Iar peste (și mai) mulți eoni, vei ști că omul meu mare a fost un om blând. (Eons from now, you will know that my big man was a gentle man). Aceasta este străfulgerarea de gând care lovește conștiința acestei ființe. Pe care o transmite, la eoni distanță, cititorului. Un adevăr ce reverberează cu o forță infinit mai mare, căci el, cititorul, cunoaște diferența dintre cruzimea naturală și cruzimea umană devenită inumană, armă și plăcere, exersare a forței și a voinței, descătușare a răului îndreptat împotriva seamănului său.
Sub impactul acestei „deschideri”, impresia tot mai puternică a cititorului este că fiecare povestire reprezintă un studiu de caz. Odată faptul de viață „consemnat”, îndosariat, cortina cade, indiferent dacă „revelația” s-a produs sau nu. Dar ea e acolo, în miezul fiecăreia.
Acum, te implor, amintește-ți doar de dragostea mea! (Let my love be what you remember.)
Aș spune că există două direcții principale care își dispută interesul Lianei Vrăjitoru Andreasen în acest volum. Cea dintâi vizează tot ce este adânc omenesc în gesturile și în sufletul unor oameni peste care viața trece învârtoșându-se la un moment dat. Exact acel moment de dezechilibru – sau de luminare a ceva profund din ființa lor – este surprins cu mare acuitate. Ca în Lemn de mahon (Mahogany), o reinterpretare a mitului lui Pygmalion, unde sculptorul, îndrăgostit de propria operă – transpunerea unei pâlpâiri de frumusețe întrevăzute pentru o clipă pe chipul și în postura unei fete reale (Iar acum, el se uita în sus la această bucată de lemn, la acest miracol. Stătea aplecată spre el, revărsându-și dragostea asupra lui, învăluindu-l de sus până jos în devoțiunea ei nestăpânită, neîmblânzită, de mahon, până când corpul lui începu să tremure. Nu de frig, nu. Abia acum își putea scoate jacheta. Și puloverul. Și cămașa. Pantalonii. Trebuia să rămână la fel de gol și la fel de sincer în fața acestei creații a sufletului său, cum era și ea în fața lui. // And now he was looking up at this piece of wood, this miracle. She bent toward him, pouring her love upon him, filling him from top to bottom with that unrestrained, untamed mahogany devotion, until his body began to shake. Not with cold, no. He could finally take his jacket off. And his sweater, and his shirt. His pants. He had to be as bare and honest before this creature of his soul, as she was before him.) – ajunge să își sacrifice opera pentru a o salva. Viața pe care o s-o aibă, zise el. Pe raftul altcuiva. Ce să zic, e amuzant. Tot felul de lume o să se holbeze la ea când vizitează casa, iar cineva o s-o șteargă de praf o dată pe săptămână. Pentru că sigur o s-o cumpere cineva care ține rafturile curate. Nu crezi? (“The life it will have,” he said, “on someone else’s shelf. That’s what’s funny. People will gawk at it when they visit, and someone will dust it once a week. Because whoever buys it will have dusting habits. Don’t you see?”) Păstrarea frumuseții devine posibilă doar prin distrugere. Salvarea de la a fi privită ca un simplu obiect – fie el și frumos, dorit, prețuit pentru o clipă – e posibilă doar prin ardere, prin păstrarea oglindirii perfecțiunii ei în sufletul celui ce, fascinat de fărâma de frumusețe reală, a dat viață unei frumuseți ireale. Chiar dacă ea l-a înrobit și l-a îndepărtat de viața așa cum fusese ea înțeleasă și trăită până atunci. Nimeni nu o va stăpâni, nimeni nu o va îmblânzi. Nici chiar el. (No one would own her, tame her. Not even him.) Sau așa cum se întâmplă în povestirea În mașină cu Sara (Driving with Sara) – o tulburătoare radiografie a singurătății. Chiar dacă fiecare poate da un alt nume acestei singurătăți. Pentru că linia ce o desparte de nebunie este uneori foarte, foarte fragilă. Pentru că nu știm când nevoia de a umple spații, neputința de a arunca lucruri, mutarea de acasă într-o mașină înseamnă singurătate sau nebunie. După cum nu știm dacă Sara vie sau Sara moartă e aceeași Sara pentru bătrâna care nu se poate despărți de ea. Totul e evident doar pentru polițiștii care descoperă trupul neînsuflețit, învelit în pături – deja o adevărată mumie – pe bancheta din dreapta, nu și pentru femeia ce îl cară cu ea de atâta timp. În mașină cu Sara (Driving with Sara) e o poveste de viață despre singurătate și nevoia de a salva pe cineva. Dar poate spune oare cineva vreodată cu certitudine că cel salvat e celălalt sau tu însuți? Tot bucăți de viață nudă descoperim în Revenirea, Melci pictați, Exorcizarea (The Return, Painted Snails, Exorcism). Dacă în Departe de stol (Away from the Flock) adevărul rămâne la latitudinea cititorului (este preotul un agresor sexual, așa cum crede mama lui Andrew, convinsă că violența fiului e reflexia molestării, sau băiatul îi manipulează diabolic percepția de vreme ce nu ezită să își lovească și să își șantajeze colegii?), în În derivă (Drifters) e absolut tulburător tratată dependența de celălalt. Nu Kevin e adevăratul „caz”, deși el este cel ce minte că a luptat în Irak, că suferă de stres post-traumatic, inventând o poveste, din ce în ce mai greu de suportat, care să ascundă lunile petrecute în închisoare, ci Martha. Cea care înțelege și, înțelegând, acceptă să fie mințită. Pentru a-l proteja pe el și a se proteja în egală măsură pe sine. Când mărturisirea vine în sfârșit – în urma unei întâmplări dramatice, în care fiul Marthei e pe punctul de a se îneca, cuvintele ei sunt o acuzație și o iertare: Sunt toate minciuni, Martha! Toate. // Știu, a zis. Știu. (It’s all lies, Martha, all of it. // “I know,” she said. “I know.”). În derivă (Drifters) e povestirea care conține unul dintre cele mai dureroase adevăruri despre noi: fiecare avem nevoie să construim o poveste care să ne apere împotriva cicatricilor pe care le ducem cu noi. Fiecare avem nevoie să ne agățăm de ceva sau de cineva. Pentru a suporta viața și a ne suporta.
Un sentiment pătrunzător, inconfundabil de sfârșit de lume i se solidifică în tot corpul. (there’s an unmistakable, sinking feeling of the end of the world.)
Cealaltă direcție a volumului presupune tatonarea unei rupturi de nivel. Personajele se află pe falia dintre aici și un dincolo, dintre realitatea stabilă și intruziunea – să zicem – a supranaturalului, pășind sau având acces la ceva ce depășește puterea comună de înțelegere. Nu ceea ce li se întâmplă propriu-zis personajelor e neliniștitor în povestiri precum Lumină furată, Vârtej de păsări, Ce rămâne, Întoarcerea fiului, Lumină și sunet (Stolen Light, Whirl of Birds, What Lingers, Prodigal) – deși este -, ci felul în care Liana Vrăjitoru Andreasen dinamitează legile unanim acceptate ale fizicii, modul în care realitatea se schimbă și, odată cu ea, ceea ce este ciudat/„anormal” devine perfect plauzibil, acceptat. În ciuda absurdului, pur și simplu personajele (și cititorul) sunt luați în primire de acest „imposibil”. Dozarea efectelor e punctul forte în aceste povestiri. Există o așteptare, o atmosferă, o tensiune care pregătesc falia dintre cele două lumi, dar nu știi niciodată în ce direcție se va produce saltul. În Lumină furată (Stolen Light) începutul e magistral: un adolescent, ai cărui părinți sunt despărțiți, e luat de tată pentru câteva zile ca să vadă împreună vulcanii din jurul orașului Albuquerque. Băiatul e fascinat de Muntele Șirag de Oi, își lasă părul să crească, îl împletește într-o coadă pe spate și pare că atmosfera din Las Vegas devine pentru el tot mai apăsătoare. Impresia e că în excursia alături de tată a descoperit ceva diferit. Totuși, nu se întâmplă nimic. Până când, deasupra orașului, își face apariția un nor ciudat. Care nu prevestește ploaia și nu dispare, intensificând zvonurile despre sfârșitul lumii și făcând sângele tinerilor să clocotească. Există semne că viața băiatului va fi dată peste cap. Nu ai, ca cititor, nicio îndoială că asta urmează să se întâmple, dar nimic nu te pregătește pentru imaginea bătrânului care va reapărea în oraș la ceva timp după dispariția puștiului. Nici pentru dialogul acestuia cu mama sau pentru gestul de a-și lua chitara – ceva ce putea păstra fără să se simtă vinovat, ceva care să-l ajute să-și amintească (something that he could keep without guilt, something to let him remember) – și apoi de a se îndepărta definitiv. Ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, de ce s-a întâmplat devin complet nesemnificative. Profund destabilizatoare rămân „decupajele” și realitatea care se instaurează cu o precizie de ceas elvețian: Pământul strălucea sub pașii lui. (The earth glowed under his feet) La fel în Ce rămâne (What Lingers): un accident de bicicletă conduce către retrăirea unui moment cumplit legat de explozia reactorului de la Cernobîl și de întâlnirea cu o femeie paramedic originară din Ucraina care a trăit momentul accidentului și al contaminării cu radiații. Ceea ce poate ține de metempsihoză sau ar putea fi doar un vis/coșmar provocat de studiile tânărului se leagă apoi subtil de înțelegerea a ce înseamnă iubirea și de gestionarea unei dezamăgiri în dragoste: Dragostea e ca radiația: există lucruri pe care nu le vedem, sau nu le dăm atenție, până când explodează. Dragostea e invizibilă. Trebuie să te îndepărtezi de ea când te otrăvește. Decontaminează-te și mergi mai departe. (there is something about love that is like radiation: there are things we don’t see, or we don’t pay attention to, until they explode. Love is invisible. You have to get away when it’s poisoning you. Contain it, move on)
Exact acele lucruri invizibile, dar care ajung să explodeze lângă noi (sau în noi) sunt cele pe care le fac vizibile povestirile Lianei Vrăjitoru Andreasen. Acele lucruri care ni se întâmplă, modifică ceva în ADN-ul nostru (în privirea cu care înregistrăm lumea, în sufletul cu care o trăim), pe care le uităm, dar care pot reizbucni pe neașteptate. Chiar și atunci când suntem convinși că ne-am decontaminat de ele.
Pierzanie. Învinși. Niciodată. Moarte. (Loss, Defeat. Never. Death)
Am lăsat la urmă Spectacol de păpuși (Puppet Show). Din motive subiective, evident. Ea pare ruptă de celelalte, un fel de trist și dureros tribut adus unei lumi de care Liana s-a despărțit, dar pe care continuă să o poarte cu ea, exact așa cum copiii din această povestire, la mulți ani după ce nu au mai fost copii și lumea pe care au cunoscut-o – colorată doar de spectacolele unui păpușar bețiv, pe jumătate nebun, între timp mort, lumea în care mâinile lor înghețate se întindeau către bunătățile de carton ce păreau adevărate în lumina miraculoasă a scenei, în care totul era înfricoșător și fascinant în jurul lor – a dispărut, înțeleg că povestea ca nicio altă poveste: una fără sfârșit (it had no end) continuă să trăiască în ei. Povestea prințesei Gina n-a fost niciodată încheiată. Copiii nu îndrăzneau să se plângă sau să întrebe dacă va mai fi vreodată un spectacol. Prințesa Gina stăruia ca o cicatrice în amintirile lor. Și-au șoptit unul altuia numele ei ani de zile. Ca și părinții lor, copiii nu știau ce ar trebui sau nu ar trebui să-și amintească. Amintirile urmau să se clarifice singure, într-un fel sau altul. (The story of Gina the princess was never finished. The children did not dare cry or ask if there would ever be another show. Gina the princess lingered like a scar in their memories. They whispered her name to each other for years. Like their parents, the children did not know what they should or shouldn’t remember. The memories would sort themselves out on their own.)
E aici o poveste pentru copii și sunt poveștile de viață din spatele ei – poveștile unor oameni mari cu deziluziile și pierderile lor, oameni care trăiau de-adevăratelea într-o țară înecată în secrete și teamă (In a country drowned in secrecy and fear). Pentru copii, putea părea, pe alocuri, o feerie; pentru oamenii mari, păpușari sau marionete într-un spectacol ce îi juca fără a putea fi controlat, erau cioburi ascuțite, dureroase de visuri neîmplinite și rămășițe de promisiuni niciodată atinse. Ca tot ceea ce s-a întâmplat în și cu acea țară – niciodată numită – chiar și atunci când, într-o iarnă, a început o viață nouă. Spectacol de păpuși (Puppet Show) e despre cicatricile unei generații, despre niște nebuni (frumoși, triști, disperați) pierduți într-o realitate care se strânge în jurul lor ca o gheară și despre o poveste fără sfârșit, care e povestea unei prințese nefericite, și a unei țări, și a unei istorii ce te izbește fără milă și dă cu tine de pământ. Ca într-un spectacol de păpuși… fără sfârșit, în care totul e de carton, deși strălucește ademenitor.
Îmi place să cred că povestirile din Whirl of Birds sunt spectacolul pe care Liana îl pune în scenă pentru toți cei pe care i-a întâlnit – aici și acolo – și pentru toți cei pe care nu i-a întâlnit, dar care vor recunoaște în ele ceea ce li s-a întâmplat, ceea ce sunt, ceea ce se află în imediata lor apropiere.
P.S. Sper ca în curând volumul Whirl of Birds să fie tradus în limbă română și să ajungă la cât mai mulți cititori! Deocamdată variantă în engleză apărută în SUA o puteți comanda AICI.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto copertă articol: Petronela Dumitriu.
