Can you imagine? Infuriating people to such despair that a banker and one of the most influential attorneys from Lviv came to Hrushevskogo Street to throw stones at the police
Nu mi s-a întâmplat de foarte multe ori să îmi doresc neapărat să revăd un documentar, căci modalitatea brută, deseori lipsită de mijloacele narative care să faciliteze procesarea evenimentelor care stau la baza sa nu îmi permite să mă apropii de subiectul pe care îl abordează decât în limita unei curiozități reci și lucide. Rămân cu o sumă de informații, cu o imagine mai complexă asupra problemei în jurul căreia gravitează, însă, în ceea ce privește modalitatea în care rezonez cu ea, nu pot să nu simt adeseori că această manieră de a transpune o serie de evenimente sau fenomene impune o distanță între ele și spectator, căci îți creează senzația că imaginile care se derulează în fața ta nu sunt racordate la realitatea în care te situezi. Însă, în cazul documentarului Winter on Fire (2015), câștigător al premiului People’s Choice Award în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Toronto și pe care l-am văzut de trei ori în ultimele luni, efectul a fost cu totul altul, căci, în ciuda faptului că tehnologia modernă nu te poate face să simți frigul înțepător al iernii din Ucraina, mirosul de cauciuc ars și Cocktailuri Molotov sau durerea surdă ce îți cuprinde corpul după zile în șir în care loviturile de bâtă au fost singura limbă vorbită de trupele speciale armate, cadrele extrem de puternice și brutale reușesc să te așeze în mijlocul acelor luni de protest în cea mai mare măsură posibilă. Sau să lase imaginea lor să se prindă, asemenea unei ventuze, de tine, căci nu e ușor să scuturi amintirea scenelor și a poveștii înfățișate în documentar. Și acest aspect se datorează faptului că Winter on Fire reușește să portretizeze cele 93 de zile de proteste din 2014, organizate împotriva președintelui Viktor Ianukovici – proteste care au început pașnic, însă s-au transformat într-o adevărată revoluție – într-o manieră care stă mai departe de intrigile geopolitice pentru a se apropia de nucleul profund uman al acestor manifestații. Și anume decizia a zeci de mii de oameni, dintre care cei mai mulți apolitici, de a cere răsturnarea guvernului în frunte cu Ianukovici și anularea legilor nedemocratice promulgate în timpul protestelor.
Documentarul pornește de la contextul politic și istoric care i-a permis liderului de atunci al Ucrainei să promită aderarea la Uniunea Europeană, însă, în realitate, să consolideze legăturile cu Rusia (acest refuz de a-și respecta promisiunea fiind catalizatorul protestelor) și continuă să înfățișeze intermitent deciziile luate pe scena politică pe măsură ce protestele progresează. Însă ceea ce frapează este că această urzeală în care se încâlcesc firele contextelor istoric, politic și geografic trece de cele mai multe ori în fundal, făcând loc unei priviri sfredelitoare ce surprinde epicentrul acestei mișcări prodemocratice și pro-UE, și anume piața Maidan și protestatarii care (și-)au promis că nu vor pleca de acolo până la demisia președintelui. Cu toate că această perspectivă unilaterală a protestelor poate fisura complexitatea contextului politic, reducându-l la o luptă între imaginea politicienilor corupți (deși, în mod incontestabil, ea este cât se poate de înrădăcinată în realitate) și cea a poporului sătul de toate abuzurile, cred că documentarul trebuie perceput tocmai ca o producție ce își propune să abordeze, în primul rând, latura umană a manifestațiilor din 2014, căci o astfel de perspectivă este una necesară. Și acest nucleu uman este cel care leagă fără nici cel mai mic avertisment sinapsele (atât de) necesare între privitor și seria de chipuri ce se perindă în fața sa, chipuri obosite însă care se agață, cu nebunie și naivitate, de convingerea că ceva poate și trebuie să se schimbe și care continuă să se situeze în spatele și în fața baricadelor, știind că fuga și resemnarea nu sunt o opțiune. Nu mai sunt o opțiune.
I can’t accept that after all the wars we’ve had in the world, we are still resolving our problems by killing each other
Cred că ceea ce face documentarul lui Evgeny Afineevsky atât de zdruncinător este faptul că aproape toate cadrele sunt filmate în stradă sau în Piața Maidan, constituindu-se sub forma mai multor filmări ale căror calitate și unghi variază enorm, căci este clar că unele sunt filmate cu echipament profesionist în timp ce altele sunt realizate cu telefonul. Însă aceste cadre tremurate nu știrbesc din calitatea și forța documentarului ci, dimpotrivă, contribuie la ele. Pentru că știi că în spatele fiecărei scene filmate în acest fel se află mâna tremurândă a unui om care nu înțelege cum s-a transformat peste noapte din protestatar în soldat, rol pe care fiecare dintre cei prezenți în piața Maidan pare nevoit să și-l asume din momentul în care forțele speciale BERKUT (subordonate președintelui) răspund cu represiune brutală tentativelor de protest pașnic. Astfel, inclusiv interviurile luate participanților în momentele de stand-by ale manifestației și mișcările de pe scena politică în acest interval de timp de 93 de zile (precum întâlnirea președintelui ucrainean cu reprezentanții Uniunii Europene, menită să le dea speranțe false protestatarilor) sunt redate tot din stradă, așa cum se văd ele pe ecranul uriaș din piața Maidan, unde zeci de mii de oameni așteaptă cu sufletul la gură să vadă până când poate continua tot acest joc al minciunilor și corupției, tehnică ce oferă o perspectivă vie și plină de forță a evenimentelor.
Și tocmai fețele acestor oameni sunt cele care te urmăresc mult după terminarea documentarului și prin care este spusă povestea iernii în care o întreagă națiune a ars: doi tineri dansând în Administrația Municipalității Kiev, ocupată de protestatari, râzând și învârtindu-se în geci de fâș în timp ce afară agenții BERKUT se adună. Așteptând. O fată care cântă la pian în lumina rece a unei dimineți de februarie, în timp ce oameni care se reculeg după încă o noapte de violență stau pe munți de cauciucuri și ascultă. Revolutionary Étude de Chopin. Un om cu fața însângerată după un atac al forțelor speciale, umblând buimac pe stradă și uitându-se oripilat în lumina blițului de la telefonul care îl filmează, nepărând să înțeleagă ceea ce i se întâmplă. Sau de ce. Mai ales de ce. Cadrele se derulează fluid, pendulând constant între imagini în care culminează violența și momente de tăcere, în care toate nopțile de manifestații par să se estompeze sub presiunea încercării de recuperare a unor frânturi de normalitate și blândețe, oferind un echilibru ce creează o apropiere între producție și privitor, o apropiere atât de greu de dobândit, cred, în cazul unui documentar.
If we don’t take them down now, no one will ever be able to do it
Atunci când părinții își privesc la știri copiii bătuți de miliția ucraineană, uitându-se cu groază în ochi la jandarmii îmbrăcați ca pentru război care lovesc în stânga și în dreapta cu bâte în studenții care nu fac altceva decât să cânte și să scandeze, făcându-le fețele cu puțin timp în urmă senine să sângereze, te întrebi până unde va continua asta? Atunci când doctori se apropie de răniți cu mâinile sus, strigând în disperare că vor doar să ajute și nu sunt înarmați, fluturând frenetic însemnele organizației din care fac parte, doar ca să fie împușcați de un bărbat care nici nu clintește știind că sunt oameni pe jos care au murit din cauza lui, nu poți să te gândești decât că asta trebuie să se termine undeva.
Te uiți la toți acești oameni care cântă și râd în corturi improvizate, ținându-se de mână și dansând sau, poate, doar îngrijindu-și rănile tăcuți, uitându-se cu speranță și durere în ochi unii la ceilalți, neștiind dacă următoarea noapte de proteste îi va costa mai mult decât și-ar fi imaginat atunci când s-au adunat acolo pentru prima oară. În acea noapte geroasă de noiembrie când 2000 de studenți au îndrăznit să creadă că demnitatea umană poate (și trebuie) să răzbească împotriva corupției, a abuzului de putere și a tuturor promisiunilor călcate în picioare de o ignoranță zdrobitoare. Când au decis că toate aceste abuzuri trebuie să aibă un sfârșit și că acel sfârșit va fi acum. Pentru că, deși gesturile și grijile cotidiene pot crea iluzia unei salvări personale din mecanismul mereu în mișcare al corupției – care pare să funcționeze în ciuda ruginei care se stratifică pe rotițele sale, efectul său coroziv reușind să distrugă tot ceea ce atinge – devine din ce în ce mai clar că, în centrul tuturor intrigilor politice se află oameni în carne și oase. Și, mai devreme sau mai târziu, toți vor ajunge să simtă încleștarea acestui mecanism, programat să nu vadă oameni și viețile care palpită în spatele lor, ci doar să caute modalități de a menține în mișcare rotițele ruginite de timp însă, cumva, nu mai puțin eficiente, căci forța lor pare să vină tocmai din această rugină ce se depune lacom odată cu trecerea anilor.
Astfel, când o națiune suprasaturată de promisiuni care se risipesc în aer imediat ce sunt rostite și de jocuri politice dezolante (mereu altele însă, în același timp, de fiecare dată aceleași) decide să creeze punctul terminus la care până atunci doar sperase, decenii de abuzuri și minciuni nu pot decât să răbufnească brutal. Aruncând leșuri, cărămizi și Cocktailuri Molotov, răspunzând scandărilor pentru pace cu lovituri de bâtă, înecând strigătele după dreptate în urlete de ură. Și determinându-i pe oameni să realizeze că, dacă nu își construiesc propriul punct terminus, acesta nu va veni niciodată.
(*Raisa Manolescu, redactor-șef Alecart, este prospăt absolventă a Colegiului Național Iași, clasa de filologie)