Cum ne vedem unii pe alții? Cum se văd oamenii care folosesc etichete pentru alți oameni, care găsesc pretexte pentru a-și putea justifica teoriile și prejudecățile? De fapt, cum ar trebui să trăiești cu adevărat? Care e modul prin care îi putem accepta și ne putem raporta la alții? Cum e să trăiești printre străini, cum să nu ne transformăm în post-oameni cu o identitate întinsă de colo-acolo? Tocmai sălbăticia ta interioară, viziunea neîmblânzită a meningelui te fac să ieși în evidență. Tocmai existența care țâșnește din tine când ceilalți nu se așteaptă te face diferit și este în măsură să ofere profunzime acestei lumi.
În ultima zi a „Întâlnirilor Alecart”, la Casa Pogor, am așteptat cu nerăbdare dialogul cu doi dintre scriitorii ale căror cărți ne-au fascinat înainte de Filit. Ne doream să ascultăm povestea din spatele „poveștii” pe care ne-a propus-o în Fiica măcelarului Yaniv Iczkovits, să descoperim cum s-a întâlnit scriitorul israelian cu lumea comunității evreilor din Imperiul țarist de la sfârșitul secolului al XIX-lea, de ce Fanny și Mende sunt atât de diferite, ce înseamnă tikkun. Și abia așteptam dialogul cu Robert Șerban. Fiindcă ne spuseseră alecartienele mai mari cât de savuroasă și de profundă e orice întâlnire cu domnia sa. Și pentru că Oameni în trening a fost cea mai râvnită și mai cumpărată carte de către colegii mei înainte de Filit. I-am văzut pe toți, inclusiv pe cei mai mici, entuziasmați, cu volumul în brațe, dornici să primească un autograf. Așadar, premisele indicau o super întâlnire. Care a început cu un excepțional recital de percuție, în care elevii Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă”, coordonați de profesorul Iustin Rusu, ne-au făcut să credem că magia chiar există și ne-au provocat și pe noi să participăm la „demonstrația” lor. O „vrăjitorie” ce ne-a purtat printre ritmuri diferite, cu entuziasm și profesionalism. După acest moment, Antonella Malfara și Mihnea Ionescu ne-au transpus în universul celor două volume pretext ale dialogului cu invitații noștri. Privind chipurile scriitorilor de pe scenă și simțind emoția celor din sală provocată de „pledoaria” colegilor, am înțeles încă o dată cât de bine te poți simți vorbind despre o carte.
Umanismul, limba pe care ar trebui să o căutăm toți.
Există o limbă menită să-i facă pe ceilalți să te înțeleagă, spunea autorul israelian, iar aceasta este umanismul: You guys should remember this – a language that is used to make others understand you is always called humanism. It is always like this, there is no other way. Everything that is common or simple may or may not hide something in it that is truly powerful, and something that we don’t know yet, but in the end we are supposed to accept the fate and call it humanism. Întrebat despre tăcerea lui Jijek și semnificația ei, Yaniv Iczkovits a spus că nici Fanny nu e un personaj prea vorbăreț. Că astăzi am ajuns să vorbim uneori prea mult, să uităm puterea tăcerii și a cuvântului profund. Iată, muzica pe care am ascultat-o astăzi, nu are nevoie de cuvinte, a spus el. Dar a folosit o limbă pe care, dacă știi să o descifrezi, poți să o înțelegi pe deplin. Apoi, plecând de la curajul lui Fanny de a înfrunta prejudecățile timpului ei și de la dorința acesteia de a acționa, am vorbit despre experiență și tinerețe. Sunt acum un scriitor cu o anumită experiență, dar mi-aș dori să fiu tânăr din nou ca voi, ca să înțeleg lucrurile la care acum nu mai am acces. Să știu cum să comunic cu lumea reală din adâncul meu, aflată într-o continuă schimbare. Să știu cum să ajung la mine din nou.
Literatura ca un țăruș de care ne legăm pentru a ne apăra de frică.
Discuția s-a mutat apoi într-un nou registru, având ca punct de plecare relația dintre poezia și textele în proză ale lui Robert Șerban, dintre privirea poetului și cea a prozatorului. Scrisul săvârșit de mine la 12 noaptea sau 1 noaptea, când toată lumea se culcă, spune domnia sa, nu e un scris profesionist, dar tânjesc după el (să nu-l credeți pe cuvânt, vă asigur că nu e deloc așa în cazul lui Robert Șerban!). Și, evident, așa e jocul meu, chiar dacă toți dorm. Noaptea eu mă apuc de scris pentru că atunci se așază lucrurile pentru mine. Scriu ca să îmi ofer altceva decât ceea ce oferă viața. Pentru că în România nu poți să fii doar scriitor, timpul se împarte diferit. Fiind și jurnalist, mergând la întâlniri cu alți scriitori, vorbind și scriind despre cărțile lor, Robert Șerban și-a ascuțit ochiul pentru a decupa ceea ce e esențial, pentru a surprinde atât latura comică a vieții, cât și pe cea derizorie, rutina și singurătatea oamenilor din jur. Prin moarte, vulgaritate, țigări cu filtru, sudoare, ceai, toate aceste lucruri care fac parte din viață îți spintecă corzile și laringele într-un mod cum nicio otravă nu o face, regăsind bucuria prin acel limbaj universal despre care vorbea și autorul cărții Fiica măcelarului. Fără clișee, doar vitalitate. Ești nevoit să cauți țărușul. Să te păzești de frică. Să strigi, să urli după ajutor. Să te prinzi de ceva aparte care se poate transforma în poezie sau în proză. Să ai ochiul pregătit și urechile la fel, ca să înregistrezi. La fel și mintea trebuie să fie limpede ca să poți reține ceea ce se întâmplă în jurul tău. Toate lucrurile pe care acum le vezi, toate la un loc, trebuie reinterpretate ca să devină povești, ne-a mărturisit Robert Șerban.
Știam că Yaniv Iczkovits a ales să păstreze multe cuvinte în idiș în cartea sa. Întrebat de ce, acesta a răspuns: We lost idish in Israel a long time ago. We wanted a new jewish. A tough one that is not controlled by the others. We wanted a new version of ourselves. Apoi ne-a povestit că cineva din America i-a spus că romanul său nu a fost tradus, că a cumpărat o carte netradusă. În realitate, idișul este limba care păstrează tocmai amestecul de culturi, e un mod de viață. Evocând un alt scriitor izraelian, Yaniv a spus că idiș are căldură, umor, calități și stări de viață care nu sunt compatibile cu ideea de imperiu, de victorie, de dominație, de aceea a și fost înlocuit de ebraică. Ideea a fost să readuc limba înapoi, să fie ca o pagină de viață autentică, o dovadă din trecut, să se cunoască experiența evreiască din secolul al XIX-lea.
Întrebat de ce proză în loc de versuri, Robert Șerban a afirmat că nu poți spune anumite lucruri în poezie, riști s-o faci fluidă, prea lichidă. Poezia trebuie să fie scurtă ca să atingă ceva sau pe cineva. Dacă un text nu te emoționează, măcar să te enervezi pe el. Textele care nu lasă nimic în urmă sunt texte ratate. Textele bune îți pișcă limba, se infiltrează în sufletul tău. Și să scrii proză e bine, mai ales că voiam ceva lung și nou, care să rămână acolo, veșnic. Și știți, mie îmi place să povestesc, poezii, proză, ce o fi!
Tikkun:despre forțe distrugătoare și salvatoare.
Care este imaginea femeii din romanul lui Yaniv Iczkovits? Scriitorul a spus că s-a inspirat dintr-o știre citită într-un ziar vechi, după ce a găsit și altele asemănătoare. În secolul al XIX-lea se întâmpla frecvent ca bărbații să plece de acasă, iar femeile deveneau prizoniere ale acestei stări de așteptare. Oricât ar fi lipsit soțul, ea trebuia să rămână acolo, să aștepte. Aceasta era condiția femeii atunci: cea a înlănțuirii, a captivității. Trebuia, așadar ca personajul meu principal să fie o femeie, dar una destul de provocatoare pentru a schimba regulile. Dar apoi mi-am pus problema cum ar rezista ea plecând singură în lume, cum ar reuși să imite curajul unui bărbat? Mi-am dat seama mai apoi că ea nu este singură și că, totodată, nu trebuie să imite un anumit comportament impus de societate. Ea are cuțitul măcelarului, așa că nimic nu putea să o oprească. Era de ajuns. Era chiar mai puternică decât o haită de mastodonți tonți. Era ea. Și avea un cuțit.
Revenind în forță cu discuția alături de Robert Șerban, am descoperit ce înseamnă ironia pentru domnia sa. Ironia, cred, se încadrează undeva, într-un spațiu unde poți să faci mișto de tine, să zâmbești și să te incluzi pe tine într-o situație inexistentă. Penibilul există, și el există în viața tuturor, însă îți trebuie multă dexteritate ca să îl transformi în umor. Iar Robert Șerban reușește din plin. Astfel, am ajuns să vorbim despre finalul unui text. Întrebat când știe că trebuie să pună punct unei povestiri, domnia sa a spus, cu un zâmbet larg: Nu sunt idiot să ofer finalurile pe tavă. În proză trebuie să te obișnuiești cu presiunea ca s-o înțelegi. Auzi foarte bine prostiile pe care le-ai scris atunci când decizi să le citești și să le asculți. Ideea e să le dai un sens, unul uman, încât să poți comunica cu el ca să le poți schimba, să le înveți să se adapteze la tine și la stilul tău de scris. Trebuie să te auzi și să te înțelegi dacă ai șansa. Așa te cunoști mai bine.
Am aflat apoi că romanul autorului israelian urmează să fie ecranizat, însă viziunea regizorului va fi cu totul alta. În film, soția pleacă în căutarea soțului, nu Fanny. Și astfel, dialogul s-a îndreptat către ceea ce înseamnă tikkun. Midnight Tikkun sau Tikkun After Midnight este o rugăciune rituală evreiască, reinterpretată în roman de Yaniv Iczkovits. Tikkun Chatzot reprezintă acum nu neapărat rugăciunea în sine sau doliul în sensul său brut, ci conturează ideea că există două personaje, două perspective total diferite despre lume care n-au cum să se înțeleagă niciodată. Forțele distrugătoare și cele salvatoare, despre ele este vorba. Reprezentate ca două forțe feminine, care văd prin ochi diferiți lumea și care au să influențeze prin asta viața comunității.
Umorul salvează.
Amintindu-ne de una dintre povestirile din Oameni în trening, l-am provocat din nou pe Robert Șerban care ne-a povestit că în zona din care vine, legenda cu Dracula este încă vie. Strigoii și celelalte ființe întunecate prezente des în folclorul românesc și în povești au uneori în spate un sâmbure de adevăr pe care mulți îl uită sau nu-l înțeleg. Lucrurile care te bântuie și te urmăresc ajung să pară că există dacă în mintea ta ești poate prea tulburat sau dacă întâmplările iau o întorsătură neașteptată în viața ta. Spre exemplu, reporterul care apare într-una dintre prozele mele ar putea fi real, și poate că undeva în lume el a existat și probabil că a experimentat exact ce spuneam eu. Nu știu sigur tot, dar simt că unele lucruri se întâmplă și nu pot fi controlate. Totul e posibil în lumea asta. Chiar și trăind alături de previzibil, poți uneori să rămâi surprins. Ficțiunea se poate transforma oricând în realitate. Cum ar fi lucrurile dincolo de înțelegerea oamenilor, cum ar fi ca lumea să fie altfel? Așa că mi-am imaginat. M-am întrebat asta și am visat, am văzut dincolo de granița realului.
Drama din viața noastră uneori e chiar viața însăși, ne-a spus Robert Șerban. Până la un punct totul e în regulă, apoi ceva se întâmplă. Robert Șerban ne-a spus un banc delicios pentru a-și susține ideea. Totul începe cu un scriitor mort care se întâlnește cu Sfântul Petru. Fiindu-i drag Sfântului, cel ce a murit poate să aleagă unde vrea să ajungă, în rai sau în iad. Scriitorul privește ambele locuri, le inspectează și nu vede nicio diferență. Numai birouri și alți scriitori ca el, lucrând concentrați și în rai, și în iad. Nedumerit, întreabă care este deosebirea. Sfântul Petru îi răspunde cu zâmbetul pe buze : Toți sunt la fel, dar cei din rai sunt și publicați. De aceea, la rândul meu, am să închei spunând: Bucură-te, tu cel care citești, cât se poate de mult de lumea în care te afli, pentru că la un moment dat o să trebuiască să alegi ce vrei în continuarea de la viață. Ne-am așezat pe jos în drum și ne-am făcut conturul cu cretă. / După aceea am mers în casă, am vrut să pariem, / dar toți eram convinși că va veni ploaia / ne-am bucurat cu trupul nostru, înc-o vreme și încă o vreme. (text preluat din „Povești de trecere cu noi” de Adriana Teodorescu – Boală tânără, R.).
Luându-ne rămas-bun de la „Întâlnirile Alecart” la FILIT de anul acesta, așteptăm cu nerăbdare ediția din 2023 a festivalului. Până atunci, nu uitați că „lecția” de anul acesta a fost că literatura ne apropie, literatura vorbește despre noi, literatura e despre lumea din jurul nostru și ceea ce facem noi din noi.
*Theodora Sterpu, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Liceul „Varlaam Mitropolitul” Iași.
