Antropocentrul și hybrisul umanist: prezentul în viziunea lui Yuval Noah Harari

Rareori mai găsești o carte care să facă speculații cu privire la viitor și să se ia în serios. Ba mai mult, care să fie luată în serios de milioane de oameni. Succesul lui Yuval Noah Harari se datorează, cred, formării lui de istoric. Erudiția, originalitatea și retorica lui Harari fac din cărțile sale, Sapiens: Scurtă istorie a omenirii, Homo deus: Scurtă istorie a viitorului și 21 de lecții pentru secolul XXI, o lectură nu doar captivantă, ci provocatoare și adeseori persuasivă. Fie că ești de acord cu opiniile sale despre viitorul omenirii în „epoca post-liberală” sau le consideri material demn de SF-uri, argumentația lui Harari îți va pune la îndoială convingerile – întocmai ce ar trebui să facă orice carte care are pretenția de a fi relevantă într-o epocă în care nu ducem lipsă de surse de informații.

Cea mai însemnată calitate a lui Harari rezidă în abilitatea sa de a problematiza prezentul, prin referire atât la trecut, cât și la eventualele scenarii despre viitor.

Forța persuasivă a argumentelor lui Harari despre cum ar putea arăta viitorul omenirii se datorează capacității sale de a construi analogii la evenimentele din trecut, ancorându-și astfel speculațiile pe un teren istoric ferm. Cum am putea conceptualiza relația dintre Homo sapiens și specia superioară de ființe umane ce ar putea fi creată în viitor cu ajutorul tehnologiei, pe care Harari o numește, cutremurător, Homo deus? Am putea, sugerează Harari, să analizăm cum tratăm noi speciile inferioare, și anume restul ființelor din regnul animal. Subjugate, lipsite de libertate și exploatate cu o indiferență crudă față de sentimentele lor – iată cum ar putea fi tratate și ființele umane de către specia pe care Harari susține că suntem pe cale să o creăm. Oricât de convigătoare ar putea părea această paralelă, este o pură speculație, la fel ca și existența lui Homo deus. Dar Harari este atent să sublinieze că nu și-a propus să profețească viitorul, speculațiile sale fiind în schimb menite „să ne lărgească orizonturile și să ne facă să conștientizăm un spectru mult mai vast de opțiuni” (Homo deus, p. 344). Într-adevăr, cea mai însemnată calitate a lui Harari rezidă în abilitatea sa de a problematiza prezentul, prin referire atât la trecut, cât și la eventualele scenarii despre viitor. Merită, așadar, să analizăm mai îndeaproape maniera în care Harari se raportează la istorie și, mai ales, la scopul la care ar putea servi aceasta.

 Adoptând o atitudine distantă, heterodoxă față de ordinile imaginate care dau sens colectivitățile umane, precum patriarhia, religia, liberalismul, capitalismul sau drepturile omului, Harari ne impune să ne evaluăm critic valorile fundamentale.   

Cel mai de seamă aspect al viziunii lui Harari asupra istoriei ține de perspectivă. Este evident că pentru Harari istoria nu se reduce la deciziile umane conștiente – războaie, alianțe, politici economice și sociale – cu care s-a ocupat până acum în mare parte istoriografia. Mai degrabă, istoria e cronica universului și a relațiilor dintre acesta și umanitate. Însăși noțiunea că omul face istorie e, la rândul ei, un produs al ideologiei umaniste, pe care Harari o deconstruiește cu atâta iscusință în Homo deus. Tocmai din acest motiv e atât de puternic accentul lui Harari asupra realității intersubiective și a „ordinilor imaginate”, reprezentate de religii, ideologii și practici sociale ce asigură cooperarea la nivel colectiv. Conștiința umană nu este singura realitate sau singura forță din univers – chiar și în lipsa ei, universul nu se va destrăma. De fapt, e mai cuprinzător decât ne permite viziunea noastră antropocentrică să admitem. Și de ce este aceasta o realizare importantă? Pentru că ne atrage atenția asupra puterii fără precedent pe care am acumulat-o și ne avertizează că nu ne-ar dăuna o doză de umilință. E un semnal de alarmă că omenirea s-ar putea îndrepta spre ceea ce zeii din mitologie greacă pedepseau în cea mai mare măsură – hybris, de această dată la scară colectivă. Am putea deveni, avertizează Harari, niște „zei nemulțumiți și iresponsabili care nu știu ce vor” (Sapiens, p. 351).

Aceste analogii ce traversează scara temporală, de la ascensiunea speciei Homo sapiens în regnul mamiferelor, până la eventuala „îndumnezeire” a speciei în chip de Homo deus, dezvăluie un procedeu stilistic central în lucrările lui Harari, căruia i se datorează forța lor persuasivă remarcabilă. Harari scrie detașat despre istoria omenirii; în contrast clar cu ideologia umanistă care plasează omul în centrul universului – el afirmă despre Revoluția agricolă: „Nu noi am domesticit grâul. El ne-a domesticit pe noi” (Sapiens, p. 78). Asemenea schimbări de perspectivă, de la cea a omului la cea a mediului, sunt ecouri distante a ceea ce dramaturgul german Bertold Brecht a numit Verfremdungseffekt, efectul de distanțare sau de alienare. Pentru Brecht, scopul artei dramatice nu era să creeze personaje cu care publicul să empatizeze, estompând astfel granița dintre sine și ficțiune, ci dimpotrivă, să îi facă pe spectatori conștienți în permanență că spectacolul la care asistă nu constituie realitatea. Astfel, susținea Brecht, publicul poate dezvolta o distanță critică, prin care să înțeleagă mecanismele opresiunii și cauza suferinței personajelor, nu suferința lor ca atare. Modul în care prezintă Harari istoria speciei Homo sapiens nu e cu mult diferit de procedeul lui Brecht: scopul diferă, dar nu și mijlocul. Adoptând o atitudine distantă, heterodoxă față de ordinile imaginate care dau sens colectivitățile umane, precum patriarhia, religia, liberalismul, capitalismul sau drepturile omului, Harari ne impune să ne evaluăm critic valorile fundamentale. Și nici nu se sfiește de la a fi provocator pentru a-și atinge acest scop. De la faptul că numește liberalismul o religie, la insistența lui asupra ideii că oamenii nu au nicio esență transcendentă, ci sunt doar niște algoritmi mai complecși, Harari destabilizează tiparele de gândire pe care doctrina umanistă le-a naturalizat. Să luăm ca exemplu afirmațiile de acest tip: „Unele religii, precum creștinismul și nazismul, au omorât miliarde de oameni din ură înverșunată” (Sapiens, p. 279). Firește, comparația are foarte puțină substanță când e analizată îndeaproape, dar, ca juxtapunere, are un efect retoric exploziv.

 Harari trebuie evaluat în funcție de scopurile pe care și le-a propus. Cei care vor să găsească argumente complexe, echilibrate și echidistante despre Revoluția Agricolă sau Industrială, despre liberul-arbitru ori viabilitatea capitalismului trebuie să le caute în altă parte.

Motivele pentru care lucrările lui Harari au câștigat un public atât de numeros coincid întocmai cu trăsăturile care le diferențiază de publicațiile academice care tratează subiecte similare. În primul rând, nu despică firul în patru și nu sunt împovărate de zeci de pagini de note care să amendeze argumentul din text, avertizându-și cititorii că X, Y și Z au alte păreri care merită și ele consultate. În al doilea rând, dau dovadă de o capacitate de sinteză impresionantă și sunt prezentate într-o narațiune antrenantă, din care nu lipsește umorul și un simț impresionant pentru detaliile relevante. Cu alte cuvinte, Harari știe cum să construiască un argument impecabil. Însă aceste calități sunt în mare măsură stilistice. Din nefericire, avantajul pe care cărțile lui Harari îl câștigă pe teren stilistic în fața lucrărilor academice stufoase îl pierd mai apoi la proba conținutului. Deseori în argumentele sale, dispar nuanțele, contradicțiile și ambivalențele care dau textură și profunzime istoriei. Informațiile sunt prezentate selectiv, în măsura în care confirmă argumentul autorului, iar ambiguitățile și incertitudinile sunt clarificate în mod simplist, pe alocuri aproape brutal. Există liber-arbitru? E o dilemă care încă provoacă dezbateri aprinse între filosofi, psihologii și neurologi; Harari în schimb conchide: „Suntem guvernați de emoții. Aceste emoții […] sunt în realitate algoritmi sofisticați ce reflectă mecanismele sociale ale grupurilor străvechi de vânători-culegători” (Homo deus, p. 127). Ce este de fapt conștiința? Harari admite că încă nu ne-am lămurit, dar adăugă că, fără îndoială, este pusă în primejdie de inteligența artificială. Asemenea simplificări sunt absolut necesare într-o lucrare de acest tip. Cum altcumva ar putea autorul să înghesuie 70.000 de ani de istorie – și o serie de speculații despre viitor – în trei volume de vreo 300 de pagini fiecare?

Totuși, Harari trebuie evaluat în funcție de scopurile pe care și le-a propus. Cei care vor să găsească argumente complexe, echilibrate și echidistante despre Revoluția Agricolă sau Industrială, despre liberul-arbitru ori viabilitatea capitalismului trebuie să le caute în altă parte. Harari analizează trecutul în măsura în care studiul acestuia ne poate oferi indicii relevante despre prezent și poate chiar și despre viitor. Acest lucru nu e nicăieri mai clar decât în a treia carte din serie, 21 de lecții pentru secolul XXI, un fel de ghid pentru perplecși, în care Harari își mobilizează cunoștințele vaste și stilul retoric captivant pentru a releva problemele cu care se va confrunta – sau se confruntă deja – omenirea, de la fundamentalism religios, la inteligență artificială și catastrofă ecologică. Harari insistă asupra crizei liberalismului, explicată cel mai aprofundat în Homo deus, și a nevoii imperative de a coopera la nivel global pentru a face față provocărilor acestui secol. Idee ce constituie un ecou evocator al argumentului dezvoltat în Sapiens, potrivit căruia abilitatea de a coopera în grupuri mari este motivul principal din spatele evoluției spectaculoase a speciei noastre. Trecând în revistă amenințările constituite de fundamentalismul religios, dar și de naționalism, dezastrul ecologic cauzat de lăcomia umană și posibilitatea ca inteligența artificială să transforme radical piața muncii, iar algoritmii să ne dicteze întreaga existență, Harari conturează o imagine sumbră asupra viitorului nu foarte îndepărtat. Mai îngrijorător, repetând argumentul din Sapiens despre interdependența dintre putere, resurse și cercetare (vezi capitolul 14), Harari susține că acest făgaș evolutiv este inexorabil. E un scenariu ce îmi evocă o portretizare sfâșietoare a omenirii, realizată de unul dintre cei mai înzestrați critici ai condiției umane, pictorul flamand Pieter Bruegel cel Bătrân.

 Asemenea orbilor portretizați de Bruegel cu aproape cinci secole în urmă, omenirea, în descrierea lui Harari, se apropie cu ochii închiși de marginea prăpastiei, căci nimeni nu poate prevedea încotro ne îndreptăm.

Deși Bruegel a pictat această reprezentare amarnică a ignoranței și slăbiciunii umane într-un context strict religios, și anume Reforma protestantă, soarta acestor personaje rezonează cu impasul actual. Așa cum Harari e atent să sublinieze, nici cei din avangarda tehnologică și științifică nu pot prevedea implicațiile cumulative ale noilor lor invenții: care va fi rezultatul căutării „nemuririi, fericirii și îndumnezeirii” (Homo deus, p. 51) pe care autorul o consideră apogeul „religiei” umaniste ? Unde vor duce globalizarea, automatizarea, evoluția procesării datelor și proiectul de „upgradare” a lui Homo sapiens?

După ce corelează acești factori la prima vedere disparați într-o viziune cvasi-apocaliptică a viitorului, Harari nu oferă nicio soluție – în afară, poate, de meditație. Cu alte cuvinte, ca să prevenim dezastrul ecologic sau distopia dataistă nu avem nevoie de organizații civice puternice care să ne reprezinte interesele în politică și pe piața muncii, de agitație politică în rândul celor indiferenți, de legislație care să ne protejeze de algoritmii omniprezenți sau de un sistem de educație care să ne permită să ne menținem relevanța ca indivizi și, dacă e să ne încredem întru totul în viziunea lui Harari, ca specie – nu, avem nevoie de tehnici de meditație. E un final amar pentru o serie de cărți care ar fi putut fi revoluționare, în sensul propriu al cuvântului.

Cu toate acestea însă, există speranță în faptul că Harari formulează mai multe întrebări decât răspunsuri cu privire la mersul istoriei și la soarta omenirii. Așa cum subliniază el însuși: „Nu studiem istoria pentru a cunoaște viitorul, ci pentru a ne lărgi orizontul, pentru a înțelege că situația actuală nu este nici naturală, nici inevitabilă și că în consecință avem mult mai multe posibilități în fața noastră decât ne imaginăm” (Sapiens, p. 205). În mod ideal, distanțarea pe care Harari o impune cititorilor față de evoluția speciei și de realitățile intersubiective construite de Homo sapiens ne deschide calea pentru a gândi, a crea și a spera dincolo de granițele actuale ale cunoașterii colective.

 

(Articol preluat din ALECART 22)

*Alexandra Masgras, fost redactor-șef Alecart, este absolventă a Colegiului Național de Artă „Octav Băncilă” Iași, ca șefă de promoție, și a Universității din Glasgow (Facultatea de Istoria Artei) cu titlul de First Class și este admisă de anul acesta într-un program de doctorat în SUA.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.