DEKALOG

Componenta morală a umanității în forma unei miniserii de 10 episoade pentru televiziune inspirate de „cele 10 porunci”, aceasta o adună și o dramatizează problematic Krzysztof Kieslowski și scenaristul Krzysztof Piesiewicz în „DEKALOG”. Interesant este, în schimb, de ce se întâmpla acest lucru într-o perioadă de schimbări majore la sfârșitul anilor 80 în Europa de Est, respectiv în Polonia, și de ce Kieslowski nu vorbește de această dată decât de contextul universal al problemelor morale ale individului și nu de cele ale contextului social sau politic în care se află acesta, nuanțând ideea eșecului moral trăit zi de zi de individ: recunoașterea binelui de rău (folosind ca temă majoră componenta morală a celor 10 porunci) și totuși imposibilitatea individului sau inconștiența față de situație, imortalizând o natură umană a apăsării, a unei anxietăți interioare necunoscute sau a instinctului natural deformat social, de a urma ceea ce pare a fi universal considerat corect de câteva mii de ani.

Pornind de la ce presupune Dekalog, și anume 10 episoade de televiziune care se ghidează fiecare după una dintre cele 10 porunci creștine (urmându-le chiar și ordinea) ce propun povești individuale încă, și spun „încă” deoarece au trecut mai bine de 25 de ani de la momentul conceperii seriei contemporane și Kieslowski pune în scenă cu 10 directori de imagine diferiți cu un buget minuscul pentru o producție care să ajungă să aibă un asemenea calibru în ochii criticilor, o lume cu doar câteva personaje în fiecare episod, implicând de fapt relațiile sociale ca o cauză majoră a unor probleme morale pe care le repetăm zi de zi. „Problema”, numind-o evident ironic, a celor 10 episoade este că nu urmăresc o corelație directă cu poruncile, ci, mai curând, cu un sistem de etici spirituale și sociale, nefiind o ilustrare directă a regulii, ci povești cu oameni reali și probleme reale care nu se răsfrâng asupra unui context clar și unic chiar dacă regizorul creează o interoperabilitate între episoade prin decorul gri al complexului de blocuri din Varșovia, însă mai degrabă eliberând bariera contextuală prin numărul mic de personaje și neancorarea acestora decât în situații și conduite generale pentru actualitate. Ceea ce atrage atenția  este, pe de altă parte, interesul regizorului de a crea pe lângă seria de povești și un element cheie, un personaj observator care apare în 9 dintre cele 10 episoade și privește personajele implicate înainte ca acestea să realizeze decizii importante sau să schimbe cursul poveștii printr-o aparentă întâmplare. Acesta este unul dintre puținele elemente simbolice care ar mai putea lega seria de sfera religioasă, personajul observator putând fi ușor comparat cu un înger păzitor sau un „dumnezeu” al acestora. Kieslowski și Piesiewicz reușesc la sfârșitul unei epoci să creeze o artă universală punând la îndoială alegerile morale ale omului și demonstrând arta din spatele eticii spirituale, nuanțând de fapt ideea că nu există o limită clară a binelui sau a răului, ci, eventual, un ghidaj care se urmează de cele mai multe ori de la sine – o natură obscură care întoarce greșeala și penalizează spiritual chiar dacă nu conștient.

De la prima doză de Dekalog, Kieslowski face din poruncă doar un pretext de experiență, mai curând tematizând idolatrizarea modernă a științei plecând de la un tată singur cu fiul său care se încred într-un calculator pentru a testa densitatea gheții pe lacul din apropiere și pentru a verifica siguranța acestuia, cu rezultatul iminent – înecul băiatului, în universul gri al lui Kieslowski.

Regizorul face din aceasta un pretext pentru a ridica întrebări despre încredere și simpatie și limita dintre cele două, sugerând privitorului aproape clar etica idolatrizării (atât fiul cât și tatăl încearcă să recreeze prezența mamei/soției cu ajutorul calculatorului) și încrederii acordate orbește în cele ce conduc la deznodământul tragic. Kieslowski nu face altceva decât să transpună morala spirituală existentă peste epoca curentă și să creeze în același timp o capodoperă vizuală prin atmosfera și autenticitatea experienței.

Contemporaneitatea Dekalog-ului este solidă ca scenariu și propuneri de discuții dramatizate, dar adus în 2015 ar cauza bătăi de cap, deoarece ar fi în continuare susținut de critici și ar rămâne aproape la fel de cunoscut ca și până acum, stagnând ca un produs de nișă datorită anului și bugetului mic care nu a permis decât acea imortalizare brută a realităților expuse. Întrebarea ce se ridică în acest caz e: „Dacă era asemănător cu una dintre producțiile actuale de același tip, dar realizate pentru un „abuz de consum” ar mai fi avut același impact?”. Răspunsul la aceasta este complicat, căci angrenarea societății în aceleași probleme discutate în Dekalog probabil a crescut și astfel ar fi mai curând privit indiferent și nu ar avea același impact. Totuși, probabil că o formă „mai confortabilă” – a se înțelege comercială – a ideii ar atinge mai mult publicul, astfel intervenind clasica dilemă a efectului ideii. Luând în considerare doar partea funcțională a ideii de mai sus, nu și ficționalitatea ei ordinară, revenim în cele din urmă la ceea ce transmite Dekalog-ul și ceea ce lasă moștenire

Ca un exercițiu de analiză și discuție, miniseria poloneză este una dintre cele mai bune metode de stimulare a publicului, deoarece nu propune doar discuția, ci trăiești dramatic momentul cinematografic, fiind o realizare ce respiră în sine, nu doar discută probleme cotidiene. De aici constatarea multor criticii de film și a unor simpli consumatori: „un excelent material educațional/didactic”. Motivația este identică: pentru că nu livrează numai conținut, ci implică și o serie de gânduri pe marginea a ceea ce prezintă și incită la discuție, interacțiune reală între ființe, propunând o lume universală a problemelor morale. Cu toate acestea, „utilitatea” ei depinde evident de gust și adiacent de capacitatea de înțelegere a propunerilor și sugestiilor făcute.

Printre altele, Kieslowski dă o ordine neobișnuit de actuală lucrurilor ce bântuie de milenii umanitatea, alegerilor care, din perspectiva lui, ar trebui ordonate după o clară scară de valori morale, folosind cele zece porunci doar ca instrument de construire a unor premise, utilizând esența acestora care, în principiu, este adoptată universal ca fiind corectă. Acceptată universal pentru că ea definește excelent cele două lucruri esențiale: analiza faptei sau a experienței (fie că e vorba de frică premergătoare sau de răni și remușcări ulterioare) și modul natural de a corecta automat deviația și implicit ridicând semne de întrebare față de acest mod de corectare, realizând o relație de cauză-efect pentru analiză, de aici venind și o parte consistentă a substratului miniseriei. Scoțând aceste lucruri din context, Kieslowski și Piesiewicz reușesc cu brio să vorbească vizual și scenografic despre fragilitatea naturii umane făcând acest lucru în cea mai bună manieră posibilă lăsând, cum am mai spus, totul la latitudinea minții și gustului celui care privește. Singurul scop clar al celor doi rămâne acela de a realiza ceva cu substanță stimulativă și care să sublinieze ideea că tot ce facem, ce simțim, ce gândim face parte din natura umană și aceste lucruri sunt firești, și utilizând din nou un ciclu analitic, lucruri care sunt asumate dacă nu măcar percepute și care în viziunea acestora fac parte dintr-un tot cu un anume echilibru și din natura tipic umană de a supraviețui în acest tot. Polonezii reușesc să transmită clar poate doar o parte din ceea ce doreau să realizeze, dar ceea ce rămâne este îndeajuns de luat în seamă, fiind suficient de rar ca cineva să încerce să arate probabil simpla idee că „supraviețuim și conviețuim în același timp” și să reușească să scoată poate chiar de 10 ori mai mult.

Dacă privim latura educațională a producției, probabil presupunem că ne adresăm unui spectator tânăr, neformat sau nu neapărat unui astfel de spectator, dar unul care vine ca să îi fie livrat conținut sau căruia i se livrează conținut, fiind încă nedefinit de o serie de concepte interioare preluate sau prejudecăți față de nou sau neobișnuit. Utilizarea „didactică” cel mai curând ar trebui să mizeze nu pe idee în sine sau pe o analiză directă, seacă, a ceea ce propune „autoritatea” Kieslowski, ci pe componenta social-umană de conviețuire și stimulare comună pentru a fi productivă o astfel de abordare. Dacă am porni de la început pe analiză, ideea probabil ar eșua, din nou încastrând aceste elemente în tiparele individuale de gust și nu va realiza posibil nimic altceva decât a plictisi consumatorul, dacă individul căruia îi livrez această creație nu este interesat cel puțin marginal de acea nișă, același lucru care se întâmplă probabil și cu rândurile de mai sus; cel mai concret exemplu ar fi experimentul de a prezenta al 10-lea film din serie unor puști care sunt lăsați reci de componenta psihologică a unui film și mai ales dacă filmul mai propune și tema a doi frați pasionați de filatelie, deoarece Kieslowski nu realizează un Game of Thrones sau True Detective, împărțind un conținut ușor de digerat tuturor, dar probabil bazându-se pe aceleași esențe, ci lasă numai realitatea și pe cel care vizionează. Chiar dacă această diversitate de gusturi există și poate aceleași lucruri care se produc într-un individ s-ar fi realizat și dacă acesta asculta metal industrial și dacă citea Kafka sau Freud sau urmărea The Godfather, Dekalog pune la dispoziție o suită relativ completă cu diferite puncte de plecare, dar are și lipsuri evidente, intervenind din nou problemele de contemporaneitate cu anul 2015 și de gust individual.

Totuși Dekalog-ul rămâne tipul de film care necesită o analiză ce ar trebui realizată cu o diversitate de minți și de preferințe pentru că dincolo de semnalele de alarmă și de nuanțele accentuate asupra dimensiunilor problemelor morale umane, el face ceva esențial și extraordinar de simplu: stimulează într-un sens ființa, iar în cazul miniseriei poloneze, dacă se trece de faza inițială de opinie simplistă, se poate ajunge la un substrat extraordinar de cărnos și de viu, ce menține un spirit aparte, fiind la cea mai fină linie dintre cotidian și esență. Altă problemă intervine dacă el e considerat doar o „unealtă didactică” – nefiind nici pe departe așa ceva. De fapt, orice poate fi folosit într-o anumită măsură ca instrument de formare, fie a gândirii, fie a experienței, dar nu este singurul și nu ar trebui văzut astfel; trebuie, cel mult, exploatat mai des și pentru această latură.

La fel de bine s-ar putea discuta pe marginea oricăruia din cele 10 episoade, dar mai interesant consider că este impactul pe care îl are stimulentul în sine, deoarece el forțează o anumită capacitate interioară de a înțelege niște clasice dispute morale. Efectul acesta scos din contextul provocării lui este unul ce nu face altceva decât să incite gândirea și să creeze un fir de idei – dacă nu, măcar să formeze o intuiție cognitivă sau spiritul critic față de artă.

Ceea ce spuneam mai sus ar putea fi redus la o simplă frază: Dekalog nu este un subiect de studiu sau un material de divertisment, ci un pretext de discuție. Astfel, dacă măcar a presupus o anumită interacțiune, fie ea internă sau externă a unui individ, el a avut un efect și a reușit măcar scopul primar, acela de a realiza un progres fie el din nou benefic sau nu, dar având în față un astfel conținut este aproape imposibil de a obține efecte puternic negative. Trecând peste aceste aspecte legate doar strict de experiența întâlnirii cu ceea ce a realizat Kieslowski, trebuie urmărită doar scânteia ce o poate provoca acest decalog.

*Articol preluat din Alecart 15.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.