Dragostea. Și odată cu ea omul. Având ca punct de plecare textul lui W. Shakespeare, Love’s Labour’s Lost (piesă de debut a dramaturgului, rar montată, dar adaptată fără a pierde poezia și subtilitatea lucrării originale), regizorul Alexandru Bogdan construiește un spectacol de reală calitate, ce abundă de umanitate, o simbioză a comicului cu tragicul, din care se descifrează esența ființei umane. Văzută mai degrabă ca o lume deformată, în care Dragostea nu (mai) reprezintă o cale de a trăi inflexibil dorința de a surprinde frumosul, necunoscutul, viața, singura șansă rămâne evacuarea umanului în punctul de intersecție al axiomelor definitorii, timp suspendat ce vrea a-i oferi eternitate: „Doar faima poate dăinui!” Așa cum trupul este hrănit, mecanismul trebuie întreținut pentru a ajunge la această perfectă funcționalitate, starea menită nu doar eternizării, cât și plăcerii. Și totul se consumă în interior, salvarea devenind doar o manifestare a instinctului de supraviețuire în imediat, maturizare prin cicatrizare, ale cărui sincope încep să se facă resimțite. Într-o lume decăzută, în care ființa a pierdut orice raportare la un principiu moral superior, se ivește fibromul sentimental, o masă celulară ce are propria rațiune. Emoția e cea mai pregnantă stare pe care o transmite, un cumul ce se dilată și stagnează brusc în punctul de maximă dezvoltare, o paralelă ce pendulează între evadare și mecanisme puse în funcțiune de tresăririle subconștientului.
„Uneori încercăm să cumpărăm iubirea, dar și ea își pierde suflul odată cu ultima suflare…”. Nesiguranță și lipsă de iluzii, o meditație despre ce este omul în relația sa cu sine și cu ceilalți, dar mai ales raportul bivalent între iubire și elementul uman. Despre încercarea de a te salva – bărbat, femeie, clasă nobiliară sau clasă inferioară – ca om. Într-o lume în care dragostea este percepută drept nucleul ce opune rezistență în procesul evoluției, conducătorul Navarrei implementează propria asceză bazată pe o perioadă de trei ani, în care toți cetățenii au obligația de a se supune doctrinei: Post, Veghe, Studiu și, mai ales, înlăturarea elementelor disturbator – Femeia. Trăiește respectând și vei obține faima. Încă din primele scene este remarcabil contactul publicului și implicarea acestuia în cadrul acțiunii, senzația că și spectatorul deține un rol superior, nu acela de simplu „privitor ca la teatru”. Având ca principal scop atingerea unui trepte înalte, personajele se detașează de lumea inferioară în care trăiseră și se plasează în procesul de spiritualizare, o înălțare pe care dragoste pare o să o altereze: „Mila și iubirea sunt totuna”.
Spectacolul se construiește în jurul imaginii dragostei, nu știi cât timp va dura până când cele șase personaje vor fi înghițite de iubirea ce nu va conteni să le valideze ființa. Decorul minimalist, intrarea actorilor în scenă într-o manieră deschisă, lipsa unei mișcări de culise și accesibilitatea, toate acestea conferă spectatorilor o mai bună angrenare în spațiul prezentat de piesă. Comedia îndrăgostitului, prins, la final, în mrejele unei promisiuni de fericire.
Având ca pretext încheierea unei înțelegeri cu Franța asupra ținutului Aquitaniei, Ferdinand (Cosmin Panaite), regele Navarrei, și cei doi slujitori ai săi, Berowne (Bogdan Cantauz) și Dumaine (Bogdan Amurăriței), găsesc poate cea mai accesibilă cale spre forma supremă de elevație a sufletului – Dragostea – sentiment resimțit în egală măsură de Prințesa Franței (Diana Lazăr) și însoțitoarele sale, Rosalina (Delu Lucaci) și Katharina (Cristina Florea).
Triada sentimentală este jonglată cu agilitate și naturalețe de către Boyet (Horia Butnaru). Fidel cauzei sale, acesta plasează măcinările interioare într-un cadru deschis, într-o notă de extravaganță, modelată de șarm. Este un spectacol care pune în prim-plan personajul, fragilitatea, chiar mediul superficial în care se modelează sentimentul de iubire, capacitatea de a trăi, în fond limitele sufletului și ale oricărei forme de artă. O formă latentă a patimei iubirii este perceptibilă încă din debutul piesei, întâlnirea dintre Jaquenetta (Clara Popadiuc) și Costard (Alexandru Marin) demantelând liniile de forță ale personajelor, în special sub presiunea unei iubiri aproape interzise, dar tocmai prin aceasta de un tulburător dinamism al trăirilor.
Având un rol puternic în inserarea temei în cadrul piesei, o copie a aceleași întâlniri va fi regăsită și în finalul spectacolului, transpusă sub forma unei piese de teatru, creată de Don Adriano de Armando (Cătălin Mîndru), în colaborare cu asistentul său (Sergiu Moraru): transfigurarea iubirii ca formă de învățare și ridicare, ciclicitatea ce încheagă în esența sa dragostea. Regizorul pune preț pe schimbări de ritm, dar și pe utilizarea graficii moderne, cu rol de a intensifica tumultul sentimental în care se rotesc actorii. Întâlnirea dintre cele șase personaje drenează acțiunea spre panta fluctuantă a sentimentelor, fiecare accede spre o noua sferă, identificând pulsații ce reverberează în întreaga lor mișcare scenică și în discurs. O inițiere în acest teritoriu crud și secularizat determină în mintea personajelor masculine o încercare de a abdica de la țelul verticalității, iar tensiunea, în loc să scadă, sporește gradual. Deși, într-o primă instanță, personajele sunt rezervate în a-și dezvălui umanitatea, fisurile, impulsurile, revoltele, neputințele, se întrezărește spre final un cumul de autosugestie ce duce spre distorsionarea orgoliilor. Este remarcabil modul în care replicile bazate pe un fond poetic sunt combinate cu tehnica modernă, într-un vârtej al sonurilor menit să sublinieze pasiunea iubirii. Un joc de excepție al fiecărui actor în sine și al tuturor împreună, cu o atentă raportare la trupul și la existența pe care acesta o exprimă, sufletul se deschide treptat, glisând de la nevoia de a-și liniști trăirile. Un schimb acid de replici, ironie și umor, cu scopul evident de a masca adevărata față a sentimentelor. Există și note îngroșate în această piesă de o tulburătoare reflexivitate, în miezul spectacolului, o scenă pregnantă, extrem de scurtă, dar care se dedublează peste final, recunoașterea sentimentului de iubire, integrarea sa între fascinația oricărui început și devotamentul născut din timp și frustrări. „Să fim sperjuri pentru iubirea care ne iubește.” Înfățișându-se ca luptători pentru nou lor cauză, personajele renunță la asceză și se dedică noului țel, nu rămân închise într-o singurătate particulară. Iubirea înseamnă în realitate întâlnirea cu un suflet egal.
La același capitol al plusurilor: existența unor planuri multiple, valorificarea potențialului de text cu caracter de pamflet, marcarea carențelor societății, general valabile pentru toate timpurile, livrarea unui mesaj de substrat, subțire și fin delimitat, menit să nu deranjeze starea pasivă în care s-a angrenat spectatorul, s-o tulbure doar puțin, singularitatea lui este ruptă de coerență, poți alege să plonjezi în acest univers, devenind prizonier al substratului sau poți continua să te menții în punctul stabil, marcat de acțiunea centrală a piesei. Toate aceste subterfugii sunt elemente ale unui spectacol modern, în care accentul se mută în tonalități ludice, ajutate de forța imaginilor, de jocul scenic și de pregnanța acustică. Nu e doar vocea actorilor. E și trupul lor. Egoismul îmbracă forma iubirii și a frumuseții, într-un pariu nebunesc și nesfârșit cu sine și cu timpul. La limita dintre tinerețe și o dorință nebună, între avânt și stabilitate, între explorare și conservare, aflându-se însă permanent cu fața spre adâncimile sufletești, personajele acceptă dragostea ca un vârtej al reinventării. Secvența care alunecă pe această pantă a efectelor imediate ale sentimentului arzător electrocutează fiecare fibră a spectatorului: în egală măsură nu promite și nu face compromisuri.
Un spectacol puternic, un spectacol de excepție, cu un crescendo al acțiunii, ce culminează într-un punct maxim, armonizat cu finalul care se găsește acolo încă din debut. Naturalețe și complexitate, o reunire de lucruri diverse, pe structura unui text deloc facil, dar, e adevărat, extrem de ofertant, cu multiple interese, ce domină scena și implicit spectatorii.
Regia: Alexandru Bogdan
Scenografie/ Costume: Raluca Alexandrescu
Light/ video design: Eranio Petruska
Distribuție: Cosmin Panaite, Bogdan Cantauz, Sergiu Moraru, Bogdan Amurăriței, Diana Lazăr, Delu
Lucaci, Clara Popadiuc, Cristina Florea, Cătălin Mîndru, Alexandru Marin, Horia Butnaru
Sursa Foto: https://www.cinemasuceava.ro
*Ozana Ciobanu, colaboratoare Alecart, este studentă la USV
