Când trecutul te ajunge din urmă: Zâmbește, de Roddy Doyle

Te gândești adesea ce-ar fi putut fi viața ta dac-ar fi fost nițel altfel. Am dreptate, nu-i așa? O porție din ce-ar-fi-fost-urile de altădată.

Te gândești adesea la ce ar fi putut fi viața ta dacă ar fi fost (nițel sau mai mult) altfel. Te gândești în momentele bune sau mai puțin bune, depinde unde, pe firul ei, te afli când simți nevoia de a fantaza sau de a te justifica. De cele mai multe ori, ieși din această reverie întărit și ți se pare că viața o poate lua pe drumul cel bun – dacă nu e încă acolo – și zâmbești. Dar în romanul lui Roddy Doyle zâmbetul e grimasă, rânjet de clovn, musculatură întinsă tâmp din nevoia de a fi acceptat și de a te accepta, mimetism de pub, încredere în capacitatea de a blufa din nou. E orice – mai puțin zâmbet, adică seninătate. Pentru că nu există niciun motiv pentru ca el să existe.

Un roman care, deși se parcurge ușor, nu e nici pe departe ușor de dus. Un roman despre iluzie și mistificare și adevărul care există permanent în tine și care poartă cu sine recunoașterea eșecului, a imposturii. Un roman despre cât de ușor poți eșua când succesul (facil) vine peste tine, se tăvălește cu tine, îți creează senzația că ești cineva (altcineva) într-o lume în care trebuie să fii mereu pe val ca să exiști. Să livrezi fie știrea bombă, scandalul, opinia furibundă, antisistem (chiar dacă întru totul îndreptățită), fie să ai o ambiție care să te țină la suprafață, cu orice preț, cu orice dezamăgire transformată în zâmbet. Victor se hrănește o bună bucată de timp din propriile neputințe, frustrări, traume. Transformate în opinii. Care irită, creează vâlvă, îl fac un tânăr promițător. O promisiune în care el însuși ajunge să creadă. Un timp. De care apoi se agață. Un timp. Pe care apoi o întreține ca pe orice impostură care îți dă iluzia că (încă) exiști, că încă mai interesezi, că, încă un timp, contezi. Până când nu mai ai ce oferi. Decât o halcă din tine însuți, din ceea ce ți s-a întâmplat, din ceea ce ți s-a făcut. Ceva foarte aproape de un abuz. Un abuz sexual, în școală. O dată, o singură dată. Pe care-l arunci pe post ca și cum ar fi fost printre altele: altele lucruri care se fac, se întâmplă, țin de copilărie și adolescență, de realitatea unei școli catolice de băieți. Îl livrezi cabotin. Apoi ieși și verși până uiți de tine, de ceea ce ai spus, de cum ai spus. Nu o mărturisire, nu o acuzație. Mai degrabă ceva ca o fumigenă. Pentru că trebuie să exiști. Pentru ceilalți și pentru Rachel, întruchiparea succesului, femeia care crede în tine, te susține, te consolează, ți se oferă, ți-a dat șansa să fii cine ești, a văzut la un moment dat în tine cea mai bună versiune a ta. Iar tu ai crezut în această versiune. Uitând golurile, impostura, trauma, agățându-te de ceea ce lumea asta bună îți poate oferi. Luciditatea și buna credință, intenția. Toate au existat. Și înțelegerea invidiei, a frustrării, a șansei de a fi diferit de cei din cartierul de unde vii, din școala pe care ai urmat-o. Doar că ceea ce la început te-a propulsat acolo, în partea cealaltă a Dublinului, s-a transformat treptat într-o piele care a început să se uzeze, să crape pe la colțuri, să ofere imaginea unui bărbat eșuat. A unui scriitor care nu a scris nicio carte. Un truc care nu mai poate fi utilizat în marele spectacol. Al lumii și al propriei familii, al sinelui.

Am observat … că atunci când mă gândeam la „noi”, acesta se transforma în „eu”. „Noi” încă eram acolo, dar „ei” de fapt o luaseră din loc.   

Acum Victor Forde e un bărbat trecut de jumătatea vieții. Singur, trist, neglijat, evacuat din viața dusă până atunci. Căutându-și un refugiu. Nu prea departe de locul în care s-a mutat, o văgăună numită apartament într-un bloc în care îi place să creadă că se întâmplă ceva, că viața trepidează de lucruri periculoase, că ar putea fi salvat. În realitate, un loc cu prea mulți câini și pisici mișunând printre gunoaie, cu oameni mărunți. O cârciumă nu prea departe, așadar, de locul în care s-a mutat și care nu e deloc acasă altfel decât pentru că trebuie să aibă un nume și acesta e cel mai la îndemână. În același timp, suficient de departe de crâșmele din cartierul unde a crescut ca să nu se transforme într-o versiune zbârcită a propriei copilării. Să caute din priviri fetele la care visase în urmă cu 40 de ani. Și să le și găsească. Putea fi orice loc, dar l-a ales pe ăsta. La lumina zilei, o cârciumă este un cu totul alt loc – nu e chiar o cârciumă. E un moment bun să începi ceva, un moment bun să inaugurezi. Să începi să joci într-un alt spectacol. În care să fii tu însuți. Sau cel care se așteaptă ceilalți să fii: un om de-al locului, un om din cartier, un om ca ei. Ceea ce ai fi putut fi, dacă… Așa începe totul. Dar conștiința întâlnirii cu un posibil sine dacă nu s-ar fi, dacă nu ar fi, dacă apare abia în final, odată cu acel Eu sunt tu, inițial absurd, apoi tot mai inteligibil, mai posibil, mai adevărat, rostit de Eddie Fitzpatrick, bărbatul masiv, greoi, murdar, șmecherul fără scrupule, colegul de la St. Martin s, niciodată recunoscut întru totul, dar de acolo, din peisaj, dintr-un trecut căruia îi aparține exact în aceeași măsură în care nu și-l poate aminti. Bărbatul care pare să fi fost acolo, în clasa de băieți excitați de gândul la fele, la surorile și la mamele tinere ale altor colegi, agresați de Frații profesori, scuipându-se, înjurând, aliniindu-se, supunându-se unor reguli absurde, umplând ore de spaimă cu gesturi de copii ai nimănui, prinși între coridoarele întunecate și periculoase ale școlii. Bărbatul care îi trezește de la început repulsie: Mi-era antipatic. Mi-am dat seama de asta pe loc, apoi o senzație neliniștitoare, bărbatul dinspre care simte un pericol, un hău în care va fi treptat atras, dar de care nu se poate îndepărta. O altă versiune a sa. Chestia era că știam că aveam să ne reîntâlnim, dar nu făcusem nimic să evit acest lucru. O paralizie a voinței, o stranie dependență care îl va pune față în față cu ceea ce a făcut, cu ceea ce a trăit, cu ceea ce a spus și cu toate lucrurile despre care nu a vorbit, de care a fugit, care i s-ar fi putut întâmpla, cu ceea ce a declanșat în alții renunțând la vechiul eu și la lumea căreia îi aparținea, vânzându-se pentru succes, bucurându-se o vreme de proximitatea lui. Pentru că Victor Forde a fost un om care s-a pregătit de succes, dar nu a ajuns niciodată cu adevărat la el: eram fericit și nenorocit, un impostor care susținea că nu e impostor, și eram sincer în sinea mea cu mine însumi. În tinerețe, existase iluzia că viața adevărată începuse. Și că va dura. În prezent, trăiește iluzia că poate reveni acasă, în lumea lui și că nu există consecințe, că va supraviețui și va fi reasimilat, acceptat. Că în față i se întinde viața de care nu avusese parte pentru că atunci, demult, devenise, aproape peste noapte, un băiat care promite. Pentru că ieșise din lumea lor. Eșuase și acum se reîntorcea: Continuam să zâmbesc. Mă simțeam ca ultimul om. Dar viața pe care n-o avusesem, ei bine, începeam să am cât de cât parte de ea acum. Compania altora, firescul, acceptarea – aveam să le trăiesc. Până când realitatea bărbatului căruia el însuși îi dăduse un nume, Edward Fitzpatrick, îi va exploda în față, devenind realitatea lui. Cu rușinea aia nenorocită. Și cu urmările ei. Zâmbetul înlocuit definitiv de lacrimi. Rămânând tu și fiind, în același timp, toți ceilalți. Toți cei care nu au avut unde să plece, nu au știut sau nu au putut să o facă.

E un pamflet. // Ba o cărămidă. // Plină ochi cu greșelile noastre, nu-i așa? // Exact.

Irlanda. O poveste horror. Acesta este titlul cărții. Pe care Victor a tot scris-o, dar care nu a fost scrisă propriu-zis niciodată. Cartea care l-ar fi putut salva. Cartea despre o școală catolică, despre problema avorturilor, a alegerilor libere și a cum se obține un loc de deputat într-un comitat, cartea despre cum poți avea succes căutând să scandalizezi, să ațâți, să fii vizibil, despre familiile onorabile și ce se ascunde în spatele unei căsnicii, cartea despre tot ce merge prost în țara asta. Cartea care nu a fost scrisă, pentru că a fost trăită. Care-l urmărește. Și în puterea căreia încă Victor crede. Cu aceeași sinceritate din tinerețe. Chiar dacă ea va purta un alt titlu. Chiar dacă ea nu va smulge niciodată altceva decât zâmbete condescendente, pentru că nimeni, nici măcar Rachel, nu mai crede că ea va fi scrisă vreodată. Chiar dacă în ea va trebui să accepte povara, rușinea, vinovăția acelui Ești destul de mare să mă oprești.  A acelui „Erai destul de mare ca să știi ce faci”. Dar oare chiar suntem?

*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesor la Colegiul Național Iași. 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!