Romanul Doinei Ruști se constituie într-un conglomerat de personaje, mirosuri, gusturi, șoapte, zvonuri și mistere, toate strâns unite de sorta unei tinere fete, Pâtca. Fantasticul se îmbină cu realitatea Bucureștiului din secolul al XVIII-lea, creând o lume marcată de magie și secrete. O acțiune construită urmărindu-se suspansul, o atmosferă impregnată de bucatele sofisticate de la Curtea Domnească, personaje pitorești și un spirit ce pare că domină existența celor inițiați sunt doar câteva dintre elementele care fac din Mâța Vinerii o carte demnă de o după-amiază impregnată de dulceața unor vremuri demult apuse.
Pâtca, o adolescentă care e inițiată în tainele vrăjitoriei, fuge din Brașov la București pentru a-și salva viața și a-și împlini destinul, care rămâne învăluit în mister pe tot parcursul cărții; întrucât protagonista ajunge prea târziu la Cuviosul Zăval, ruda ce trebuia să o ajute în continuare, totul ia întorsături neașteptate și spectaculoase. Găsindu-l mort, sfaturile primite de Pâtca de-a lungul vieții de la bunica sa, Maxima Tutilina, se dovedesc a fi nule în doar câteva momente. Rămasă singură într-o lume aflată într-un permanent vertij în jurul Pieței Lipscani, tânăra încearcă să își reconstruiască drumul, să umple pagina albă pe care moartea „moșicului” Zăval a lăsat-o în urmă. Ea este luată în grijă de una dintre cele mai bogate femei din București, Caterina Greceanu, fapt ce îi oferă o altă perspectivă asupra întregii situații, dar nu o scapă de pericole. Singurul lucru care îi rămase de făcut este să descopere casele copilăriei ei, de pe o anume stradă Murta, pierdută prin labirintul bucureștean și să înțeleagă cine și de ce l-a ucis pe Zăval, care sunt semnele pe care trebuie să le urmeze pentru a-și împlini destinul. Pâtca învață să citească semnele lumii în care pătrunde, crede în capacitatea ei de a stăpâni anumite vrăji, dar trecutul o urmează îndeaproape și nimic nu pare a fi ceea ce crede. Șederea în casa Greceanu este dominată de dorința recuperării Cărții bucatelor rele ce conținea o serie de rețete aducătoare de ghinion și care ajunsese cumva pe mâna bucătarului domnesc, dornic de experimente. Astfel, întreaga existență a micii vrăjitoare capătă contururile unei continue căutări: a unor case, a unor cărți, a unui adevăr și, în esență, a sinelui. Pe unele dintre acestea le găsește, pe altele nu.
Cartea transpune tumultul interior specific adolescenței din perspectiva unui personaj plasat într-o cu totul altă epocă și totuși, trăirile nu sunt foarte diferite de cele de astăzi. Ce faci în momentul în care tot ce ai învățat și ai plănuit întreaga viață se spulberă în treacătul unei clipe? Ce faci când te îndrăgostești de omul care nu ți-e sortit? Ce faci când nu știi încotro s-o apuci? Deși înconjurată de atât de multe persoane, unele mai pitorești decât altele, de la bucătarul Silică la spiritistul Perticari, de la trimiși ai Înaltei Curți la negustori și îndrăgostiți, cu toții aparținând unei perioade istorice ce mustește de legende, mituri și mistere nedeslușite, Pâtca este în permanență singură. Ea este nevoită să ia decizii pe cont propriu, să își învingă soarta aparent nefastă, să dezlege misterul morții lui Zăval, să se împace cu trecutul, să salveze orașul, să-i găsească pe ceilalți Satorini, să scape de capcanele lumii prin care este purtată. Prinsă în vertijul acestei lumi, se atașează de obiecte, crede în puterea magică a unor prafuri, în forța ascunsă a dinților și zâmbetului ei. Dintre toate, mi-au atras atenția cele două rochii ce își lasă amprenta atât asupra felului ei de a fi, cât și asupra vieții ei, de care nu se desparte aproape 30 de ani, cărora le modifică forma și textura, dar nu și spiritul. Prima este cea galbenă, în care se puteau adăposti tot soiul de licori, de amestecuri și de prafuri, fiecare cu un efect unic, precis. „Câte lucruri nu aveam ascunse în rochia asta! Săruri, semincioare și pulberi, flaconașe cu aconitum stins în ulei, aqua phosphori, floarea morții și altele pentru care nu mi-ar ajunge o viață ca să le povestesc.” Cea de-a doua rochie era cea în dungi, care o ajuta pe Pâtca să îl controleze pe Sator, marele spirit după care se ghidează fata. Asemenea ei, cele două rochii păstrează în pliurile lor amprenta experiențelor cărora le-au fost martore. Mi s-a părut interesant că tânăra își găsise echilibrul tocmai în faldurile celor două rochii, în special în cea galbenă. Cred că ele constituie singura certitudine a vieții de dinainte de mutarea în București, ținând parcă în cusătura lor esența unei perioade de formare.
Atmosfera romanului este construită preponderent din mirosuri și imagini. Încă de la primele pagini, cititorul este asaltat de culori, imagini, sonorități și arome felurite, prins în avalanșa de senzații ademenitoare ale unui timp pierdut, însă parcă vag recognoscibil. Rețete ingenioase de bucate, poțiuni, elixire își fac apariția printre personaje și întâmplări, strecurându-se pe străzile Bucureștiului, în casele tuturor oamenilor curioși să afle ce se mai gătește la Curte, purtate în lume de cântecele țiganilor și zvonurile care le însoțesc.
Doina Ruști are capacitatea de a crea un întreg univers ale cărui contururi sunt trasate în întregime de mirosuri apetisante sau stranii, linii imaginare ce găzduiesc o forfotă condimentată, o lume miniaturală și în același timp atât de vastă prin tainele ei. În mijlocul acestui amestec complex se află Mâța Vinerii, vrăjitoarea aducătoare de rău ce trebuia găsită și spânzurată pentru simplul fapt că exista. Astfel, autoarea reușește să transforme, prin scriitura sa excepțională, o legendă urbană într-o fascinantă poveste. Ea transfigurează imaginea aproape clișeică a unei adolescente plasate într-un spațiu străin pe care trebuie să-l descopere și să și-l facă familiar într-o istorisire autentică, ce dă senzația că e veridică. Și dincolo de ea se întinde povestea care se ramifică și se metamorfozează, care supraviețuiește oricărei realități istorice, povestea care se lasă șoptită și descoperită doar de cel care își găsește tihna de a-și deschide inima către o lume deopotrivă crudă și seducătoare.
Mâța Vinerii de Doina Ruști este o carte care te face să percepi acut Bucureștiul de altădată, dintr-o perioadă ce pare că ține de domeniul fabulosului, o carte care te face să simți acest oraș și universul lui fanariot stins în densitatea istoriei prin toți porii, să îți imaginezi cum arăta lumea și spațiul românesc atunci și să îți dorești să fi făcut parte din acea frântură de magie.
*Anastasia Fuioagă, elevă în clasa a IX-a, Filologie, la Colegiul Național Iași, este secretar general de redacție al revistei „Alecart”.
