Toate îndoielile dor.
Zelda este despre pierderi. Zelda este despre un moment de panică și de violență care schimbă totul. Zelda este despre singurătate. Și despre ispășire. Și despre nevoia de a fi iertați, dar, mai ales, de a ne ierta. Zelda este despre disperare, despre visuri năruite, despre răul pe care-l purtăm în noi și despre frumusețea pe care am cunoscut-o și spre care încercăm să ne întoarcem, deși frumusețea aceasta nu mai are nimic din candoarea și din strălucirea de odinioară, e pe jumătate maculată, sfârtecată, ca o zână ivită pe neașteptate, care însă nu ne poate îndeplini orice dorință, căci e pe aproape sau chiar de tot moartă, așa cum, de altfel, morți suntem și noi, în viață fiind.
Pentru că Zelda este un spectacol despre moarte. Despre moartea care nu a putut fi ținută la distanță. Despre moartea unui vis și a inocenței. Departe de casă, în subsolul unui complex de locuințe în care nimeni nu mai stă. Pentru că acolo, departe, în țara în care cei mai mulți români visează să facă bani, oamenii au apartamente în oraș și vile la țară unde pot aștepta liniștiți să treacă pandemia și să iasă din lockdown. Și nu e nevoie de mai mult decât de patru pereți și de o ușă care se blochează pe neașteptate; deci, de un spațiu care se închide brusc de jur împrejur și se strâmtează, devenind ermetic și absurd, pentru a vorbi despre izolare, despre disperarea în doi și de unul singur, despre teama ce se poate transforma în paranoia, despre imposibilitatea de a-ți controla impulsurile. Zelda este un spectacol despre moarte. Despre moartea în urma căreia nu rămâne decât un pulover. Peste care un suflet vinovat s-a aplecat după ce s-a transformat în lacrimă și apoi în râu. E un pulover care nu s-a mai uscat de atunci. Ca transpirația după o partidă adevărată de sex. Pentru că adevărul este că oamenii nu se gândesc la moarte. Sau se gândesc prea puțin. Dar cel care vorbește de acolo, dintre cei patru pereți, prizonier al lor și a ceea ce s-a întâmplat, în ultima vreme s-a tot gândit.
Eu cred că e o zână.
Între această imagine (a unui tânăr care ține la piept, ca pe un prunc, o haină mototolită ce poate adăposti un suflet, dar nu o face, căci leagănă doar propria vinovăție) cu care se deschide și se închide simetric spectacolul regizat de Ovidiu Ivan, se spune o poveste. O poveste de viață și de moarte. A doi tineri care s-au cunoscut călătorind spre Milano și ale căror certitudini din țară s-au dovedit a fi nimic altceva decât iluzii. Povestea a doi tineri care încă mai cred că există bunătate, dar descoperă treptat meschinăria și răutatea. Povestea a doi tineri care se au doar unul pe celălalt și propriile traume. Ea, povestea, se spune concentrat și convulsiv din frânturi de amintiri în lungul monolog al celui care reface ceea ce s-a întâmplat. Mărturisind, el cheamă și cealaltă voce, prezența de odinioară, pentru a recupera traseul acelui a fi în doi devenit, pentru unul dintre ei, a nu mai fi. Povestea nu e doar despre disperare, violență, vinovăție, ci și despre felul în care un vis și o nălucire, Zelda, transfigurează un gest brutal și vinovat într-unul aproape pur și inocent. Trecerea de la realitate (în care tensiunea dintre cei doi tineri este din ce în ce mai palpabilă, redată prin secvențe în care cuvintele aproape șuierate alternează cu întunericul) către planul oniricului, ireal tocmai prin neașteptat și imposibil, se face prin momente scurte, prin translări de la mișcarea agitată, de la confruntarea tensionată dintre cei doi la clipele de uimire ale lui Fifi alături de trupul inert, dar atât de frumos, al Zeldei. Eu cred că e o zână. O zână care-l învață că realitatea nu e numai ce vezi tu și atingi tu și miroși tu. O zână pe măsura timpului pe care-l trăiesc amândoi, ieșiți de mult din copilărie și părăsiți într-un purgatoriu al vinovățiilor, o zână ce poate îndeplini orice dorință legată de sex, dar care, fără să știe și fără să vrea, îi va îndeplini lui Fifi singurul vis pe care îl are: să mă transformi în altceva sau în altcineva.
Avea gust de vin îndulcit cu miere.
Există o dimensiune poematică extrem de subtilă și de atent construită în acest spectacol. Ea nu se opune, ci derivă direct din latura violentă a întâmplării, o întregește și o purifică, îi dă adâncime. Această dimensiune poematică se manifestă, pe de o parte, la nivelul discursului care se contaminează treptat de o reflexivitate ce transcende realitatea psihologică a personajelor și vizează condiția umană – ceea ce este liminar și pulsatil, dureros și vulnerabil în fiecare. Pentru că toate îndoielile dor și cel care a rămas înțelege că nu există salvare din afară. Păsăroiul alb cu gheare puternice și cioc încovoiat, râul sărat de lacrimi, apa cu gust de vin îndulcit cu miere vin să susțină nevoia de a da un sens momentului violent și animalic al spaimei transformate în păcat de moarte. Ispășirea e de natură biblică, dar cel care săvârșește răul e, parafrazându-l pe Camus, singurul Christ pe care omul de azi îl merită: obosit și vinovat, căruia minunea învierii nu i-a mai ieșit, dar care caută o poveste pentru a salva și a se salva. Pe de altă parte, caracterul poematic e susținut și vizual de proiecțiile care se țes și spun, la rândul lor, propria poveste pe pânza ce desparte spațiul spectatorului de universul închis, complet zidit și izolat al dramei. Inițial un perete de piatră, un zid al plângerii ce se va da la o parte pentru a lăsa privirea să pătrundă și să descopere sensul a ceea ce s-a întâmplat și care acum se joacă în fața spectatorului ca la o Judecată derulată în propria conștiință. Este apoi mișcarea hipnotică, recurentă, a păianjenului ce își țese pânza. În care știi că se va prinde o victimă, dar care, țesută la nesfârșit, ajunge să-l țină pe el însuși prizonier. Ideea această de predestinare se corelează cu imaginea ferestrei care se deschide spre o altă lume și pe care se proiectează copacul înflorit, tulburat și dobândind apoi trăsăturile unui chip uman. Printr-un minimum de elemente vizuale, Marian Mihai Mina și Andrei Cozlac (video design) conferă adâncime dramei umane a celor doi, o înscriu într-o realitate deopotrivă concretă și supranaturală (sau supraumană). În aceeași direcție este și fundalul sonor (Gabriel Scalschi) care punctează trecerile de la momentele de tensiune la cele reflexive, interiorizate, dinspre planul prezentului către cel al evocării, dinspre realitatea a ceea ce s-a întâmplat către suprarealitatea născută din ea.
Fiecare cu moartea lui
Foarte bun jocul lui Theodor Ivan și al lui Dani Popa, ca și prezența scenică a Anastasiei Toderișen, redusă la imaginea unui trup pe jumătate inert și cadaveric, pe jumătate plămădit parcă dintr-un vis. Zâna jucată de ea nu are doar natura unei ființe bune, proiectată de Fifi, ci și pe cea malefic-provocatoare, neliniștitoare. E o vrăjitoare cu trăsături seducătoare în spatele cărora nu știi ce se ascunde. Cu un chip ce își schimba contururile de la duritate și violență la disperarea și spaima în care se mai poate citi ceva din nevinovăția copilului de odinioară, transfigurat de actul mărturisirii-ispășire într-o figură aproape christică, Theodor Ivan reușește să redea cu subtilitate și forță momentele cheie ale relației cu Fifi, violența, disperarea, căderile și pragmatismul prin care încearcă să se salveze, dar și latura lui alienată, vulnerabilă. Personajul lui Dani Popa, Fifi, e foarte aproape de brutele din literatura rusă, amestec de candoare și de retard, de violență abia stăpânită și nevoie de apropiere interumană. Latura aceasta deopotrivă tragică și abisală este foarte bine prinsă în jocul lui Dani Popa. Fifi nu e un monstru decât în măsura în care ceilalți îl văd astfel. În realitate, e mai inocent decât tovarășul său, o sensibilitate ultragiată ce îl împiedică să se apere, victimă a celorlalți, dar și a lui însuși.
Text: Theo Herghelegiu
Regia: Ovidiu Ivan
Cu:
Anastasia Toderișen
Dani Popa
Theodor Ivan
Video design: Marian Mihai Mina și Andrei Cozlac
Univers sonor: Gabriel Scalschi
Afiş: George Ivan
Parteneri: Chotronette & Autentic Salon
Proiectul teatral care se derulează la Teatrul din Stejar este evident născut din multă pasiune și din dorința de a nu renunța în a crede că se poate face teatru (viu, autentic, provocator) și fără a avea în spate o instituție sau fonduri numeroase. E rezultatul muncii unor oameni extrem de talentați și ambițioși, care au căutat alternative, care au vrut să dea o șansă celor foarte tineri de a lucra în continuare în teatru, de a juca pe scenă în ciuda tuturor dificultăților și dezamăgirilor. E visul acestor tineri de a atrage atenția altor tineri și, în special, celor care iubesc teatrul și provocările lui că există alternativă.
(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
