Zeppelinul literar zboară. O întâlnire și trei perspective

În timp ce așteptam febril ca imaginea despre Adrian G. Romila să prindă contur în momentele ce urmau să constituie după-amiaza zilei de vineri, 26 ianuarie 2018, priveam cum razele soarelui erau proiectate pe pereții cafenelei Meru la fel de clar cum în mințile noastre se ordonau întrebările ce au survenit în urma parcurgerii romanului Zeppelin. Speram ca acele curiozități despre aspectele neobișnuite, unele nelămurite după lectură (dar pretext pentru a pătrunde în lumea autorului și, implicit a literaturii, căci „niciun scriitor nu există în afara cărților lui” – Eugene O’Neill) să se bucure de mai multă culoare și sens. Zgomotul ceștilor de ceai ori de cafea anunța începerea unei noi experiențe alecartiene, iar tablourile de pe pereții înalți, semnate de Radu Carnariu, învăluite în mister (asemenea evenimentelor din carte) și mirosul de lemn vechi atribuiau spațiului o atmosferă primitoare, ușor familiară.

(M-a uimit pentru început gestul scriitorului de a sări școlărește peste băncile, pe care stăteam, e adevărat, cam incomod, fiindcă mi-l imaginam un om (prea) serios.)

Seria manifestărilor cu ocazia împlinirii a zece ani de Alecart a fost deschisă odată cu această întâlnire. Doamna profesoară Munteanu, care a moderat dialogul, a ținut să amintească plăcerea cu care a citit romanul de debut al invitatului, În drum spre sud, pe care criticii l-au plasat sub semnul aventurilor marine, dar care ni s-a spus, depășește cu mult genul, fiind o carte polifonică, multiplu stratificată.

(Scriitorul se uita uneori în puncte fixe și mă gândeam că este posibil să rememoreze zilele în care și-a conceput creația și a trimis-o spre cititori ca pe o navă gata să înfrunte talazurile unei mări necunoscute.) – D. F.

Ce îți poți oare dori mai mult decât o zi ca aceasta, într-un gerar deghizat de soarele surâzător?  Să asculți în ceasul aniversar al atâtor importante evenimente istorice și culturale cum ,,istoria se face cu ceea ce cred oamenii, nu cu ceea ce văd”, cum aceasta, împreună cu povestea se întrepătrund? Astea mi se par cele mai minunate momente din viața de liceană și nu numai. Un decor atât de plăcut precum cel al Întâlnirilor Alecart  îți propune, te obișnuiește cu „o viață trăită înăuntrul și prin intermediul cărților”, de fiecare dată cu o altă aventură.

De această dată, ne-am îmbarcat cu toții, însetații de slove pe pagini vechi și noi, la bordul unui „Zeppelin”, cu scopul de a elucida misterul acestei cărți cu un final intrigant, împreună cu Adrian G. Romila la cârmă. – A. S.

Anastasia Fuioagă, redactor-șef Alecart, a luat prima cuvântul și a ales să ne împărtășească sincer ezitările în ceea ce privește Zeppelin-ul, un motiv fiind că uneori în text apar elemente pentru care și-ar fi dorit o explicație ulterioară. Colega noastră mai mare și-a pus întrebarea ce este de făcut atunci când experiența nu îți este validată de ceilalți, pentru că întâmplarea de pe malul Bistriței, atunci când protagonistul, aflat la pescuit, descoperă un schelet de uriaș, a constituit punctul de plecare al șirului narativ. A observat că viața lui Andrei Toma gravitează în jurul a trei idei fundamentale: oasele gigantului văzute (ori închipuite) o singură dată, cartea pe care dorește să o scrie și întâlnirea cu Aron Mureșanu – iar el aleargă de la una la alta, neștiind cum să se raporteze la situație. – D. F.

,,Romanul ,,Zeppelin” nu m-a impresionat aşa cum m-aș fi aşteptat (…) lipsesc baza pentru a se concluziona elemente, rădăcini pe baza cărora să poți ridica ceva, finalul fiind unul melodramatic.”, a spus ea. Colega noastră își exprimă impresia sinceră, determinată atât de naivitatea, superficialitatea și ignoranța personajului principal, Andrei Toma, cât și de gândirea lui, acestea desenându-i un viitor de ratat, căci a descoperit ceva ce nu poate dovedi că a existat în acel loc și este incapabil să conștientizeze împletirea dintre istoria reală și cea fantastică.

Neavând un numitor comun în lectură și opinii cu Anastasia, Raisa Manolescu, redactor Alecart, a fost atrasă de ,,straniul ce reverberează pe tot parcursul acțiunii”, cât și de ,,incertitudinea ce se transformă în frică”. ,,De când eram mică am fost atrasă de orice iese din afara originalului, (…) de spiritul de aventură, care a fost motivul rezonanței mele cu autorul”, a mărturisit ea. Întrebare adresată scriitorului de către Raisa a conturat faptul că un număr restrâns de detalii din cartea Mici schimbări în viaţă urmau să formeze romanul Zeppelin și că totul se rezumă la importanța ideii de micime, la jocul dintre dimensiuni (un oraș mic și un schelet mare),  la importanța drumului, nu a finalului. Scriitorul a recunoscut o simpatie față de personajele ratate, al căror destin este imposibil a fi îndeplinit și apoi a precizat că ,,misterul găsirii scheletului obligă orașul să intre într-o nouă epocă”. – M. C.

Raisa Manolescu a oferit o imagine de ansamblu asupra cărții, precizând inițial că dintotdeauna au captivat-o operele cu nuanțe mitice, ascultând de la cea mai fragedă vârstă povestirile bunicilor, transmise de la o generație la alta, pe care a avut impresia că le regăsește în romanul lui Adrian G. Romila sub o altă formă. De aceea i s-a părut interesantă lupta constantă dintre trecut și viitor, tradiție și evoluție din acest roman.

(Așa a venit și prima mărturisire a autorului: „dacă s-au adunat aici atâția tineri, nu e totul pierdut”.)

Apoi, Andra Anițoaie, ce a adus mai aproape de povestea cărții cititorii blog-ului Alecart și nu numai, a confirmat că Zeppelin a purtat-o pe căi neștiute, doar imaginate până acum, punctând raportul dintre tradiție și modernitate, insistând pe începutul romanului: „astfel primul capitol devine prima istorie, o Facere transfigurată, în care am văzut un Dumnezeu care nu știe să își modeleze creația”. – D. F.

Andra prezintă acest roman din perspectiva istoriei subiective, care pentru a putea fi povestită trebuie mai întâi îmblânzită de către poveste. Ea părea a fi la mijlocul controversei dintre cele două colege ale ei: este această carte una care ar trebui lăudată sau blamată? Răspunsul ne este dat de scriitor, care susține că o carte care poate fi și criticată și lăudată, deopotrivă, este o carte care merită citită. Personal, m-am regăsit în ultimele cuvinte ale Andrei referitoare la esența romanului – „fărâmă de mister, inserată în cotidianul meu mult prea real și previzibil”.

M-a surprins faptul că autorul a primit toate părerile cu zâmbetul pe buze, opinia sa fiind că orice carte își ucide autorul în momentul în care apare, deoarece autorul nu mai poate interveni cu explicații ulterioare asupra acesteia. Scriitorul și-a asumat și și-a dezvăluit pasiunea pentru personajele ratate, care au în scrierile sale rolul de a crea „istorii scurte care exact atunci când se termină deschid altele și altele și altele…”, personajele trebuind să moară pentru a sublinia ideea că „atunci când ciocănești prea tare  într-un mister, misterul te ucide”.

Eu cred că voi n-ați putea învăța la istorie dacă nu v-ar putea fi povestită.”; „Istoria e ceea ce îți amintești, nu ceea ce ai trăit. Când trăiești, nu te gândești la nimic, pur și simplu trăiești clipa. Abia după ce ai terminat de trăit și începi să povestești, istoria devine adevărată, devine poveste.”, ne învață autorul. – A. S.

Întrebarea ,,Dacă scheletul era găsit, care ar fi fost viitorul acțiunii?” a dezvăluit un zâmbet discret pe fața autorului. Dacă misterul urma să fie elucidat, acțiunea nu ar fi fost atât de stimulativă, ipotezele ar fi dispărut și romanul nu ar mai fi fost acesta, a susținut Adrian G. Romila. – M. C.

Sugerându-ne să vedem orașul ca pe adevăratul protagonist al romanului, acesta ne trimite spre o altă pistă a interpretării volumului:  „Istoria se face cu ce cred oamenii, nu cu ce se vede și cu cât păstrezi povestea mai mult în gând, cu atât aceasta devine mai mobilă.”

Când i s-a cerut să dea o definiție personală a ratării, Romila a mărturisit: „există multe tipuri de ratare, fiecare (se) ratează în propriul fel, fericirile sunt asemănătoare, nefericirile nu; un om care a reușit e la fel cu un altul împlinit, un om care a ratat nu seamănă cu altcineva care nu a reușit”.

Am vrut să știu eu însămi de ce parte s-ar fi situat invitatul nostru dacă ar fi fost el însuși un locuitor al orașului: ar fi crezut și cercetat, ar fi fost indiferent sau s-ar fi împotrivit categoric ideii existenței uriașilor. Am descoperit că nu ar fi fost în niciuna dintre situațiile de mai sus. Nu ar crede, nu s-ar implica în cercetări, însă ar fi interesat ca orice alt om curios. Am apreciat răspunsul, metaforic desigur, că ar fi prima literă de pe pagina unei noi povestiri. – D. F.

Provocat din nou, Adrian G. Romila a spus că, la rândul lor, cărțile sunt o modalitate de a manipula societatea. Modul în care acestea sunt citite are ca urmare varietatea interpretărilor, iar în universul contingent, literatura reprezintă o problemă de viață, tu, cel care citești, fiind capabil de a te ridica deasupra rutinei, a banalității, a existenței de care ne lăsăm absorbiți: ,,Cei care nu fac din asta o pasiune, au o problemă de dezvoltare intelectuală.” – M. C.

Aflăm apoi că este un împătimit al cărților de călătorie și al filmelor western, mărturisind că în scrierile sale se pot regăsi secvențe din lecturile și filmele parcurse. O altă afirmație interesantă a fost că la lectura unei cărți, el nu dă atenție relațiilor dintre personaje, structurii acțiunii, pentru că citește „ca un copil, cu naivitate”, trăind odată cu personajele. Mi s-a părut un gest atât de sincer ca un scriitor să-și recunoască descendența din cititor și chiar m-a lăsat plăcut surprinsă faptul că nu își considera scrierile în totalitate originale. Că orice carte se naște din alte cărți. – A. S.

Nici secundarul și nici minutarul de pe cadranul ceasului nu s-au oprit, cum nici scheletul uriașului nu a rămas unde a fost poate văzut. Drept urmare, moderatoarea întâlnirii a spus că aceste clipe alecartiene în compania lui Adrian G. Romila trebuie să fie un impuls spre a ne apropia de literatura contemporană și de aceea ultima întrebare s-a referit la două concepte ce se ciocnesc. „Eu cred că mai întâi trebuie să trăiești și după aia să scrii” este replica lui Aron Mureșanu, personaj din Zeppelin, replică aproape identică celei a bunicului din În drum spre sud. Concepția e diferită de cea a lui Andrei Toma sau a personajului narator din volumul de debut. Întrebarea a fost de ce simte autorul permanent nevoia de a aduce în discuție relația dintre experiență și trăirea prin experiența scrisului. Răspunsul a constituit el însuși o pledoarie pentru descoperirea bucuriei de a citi: „Dacă scriitorul este prea tânăr pentru a trage linie și a spune că a trăit destul, mai are șansa cărților citite, care prelungesc viața. Fiecare carte îți îmbogățește experiența cu a fiecărui personaj simpatizat sau antipatizat. Cred în lectură ca gest fundamental de a trăi și cine nu citește deloc, neavând lectura ca ocupație permanentă, are o problemă de dezvoltare intelectuală, oricât de inteligent ar fi”. Așadar, experiența vieții poate fi oricând suplinită de experiența frecventării lumilor ficționale.

(Pentru că prețuiesc atât de mult această trăsătură de caracter, mi-a fost imposibil să nu remarc modestia scriitorului dublată de disponibilitatea de a intra în dialog cu noi. Autorul ne-a mărturisit că nu își anunță cărțile publicate în liceul unde este profesor și nu dorește să fie văzut în școală în primul rând ca scriitor, ci ca profesor.) – D. F.

Zeppelin ne-a propus o altă realitate: aceea a unor oameni situați în zorii modernității, care rămân rigizi la progres, încă sceptici, încă apatici. Zeppelin a fost, în același timp pentru mine, o carte cu prilejul căreia am fost prezentă la o altă memorabilă Întâlnire Alecart, părăsind cafeneaua Meru cu un mesaj personalizat  pe prima pagina a romanului, din partea lui Adrian G. Romila: ,,ceva istorii apocrife din Orașul atât de cunoscut” – M. C.

Problematica abordată în Zeppelin mi-a atras atenția asupra cărților domnului Romila și, în umbra așteptării unei viitoare astfel de întâlniri, iată un citat din romanul-pretext ce îmi poate fi motto: „Iar lecția lui era, în final, că nu trebuie să abandonezi nimic din ce ți-ai propus, că trebuie să faci, nu doar să povestești, așteptând călăuze, timpuri ori locuri potrivite”. – D. F.

* Mălina Curpăn, Diana Furnică, Alexandra Spiridon sunt eleve în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Foto: Andrei Rusu

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.