Bucuria există.
Cel mai recent spectacol montat de Radu Afrim la Iași e cu adevărat opera unui maestru și a unui magician. Am scris mereu cu admirație despre ceea ce a pus Radu Afrim în scenă (atât cât am reușit să văd), dar acum mi-aș dori să găsesc cuvintele potrivite – nu în sensul redării a ceea ce se desfășoară propriu-zis pe scenă, a semnificației sau a modalităților teatrale de a transmite emoție, de a da consistență și visceralitate, de a face palpabilă latura nevăzută, dar mereu existentă în fiecare dintre noi, nici în sensul a ceea ce a reușit să facă Afrim cu și din oamenii pe care i-a adus în fața spectatorilor, ci acele cuvinte care să poată să surprindă ce e particular și totuși profund afrimian aici. Cuvinte noi, proaspete, dezbrăcate de orice surplus. Nu le voi găsi, însă, de vreme ce admirația nu se împlinește decât în imediata apropiere a obiectului asupra căreia se revarsă, adică după contactul direct, nemediat cu acesta, vă îndemn să mergeți să vedeți Zi de bucurie și să-i testați intensitatea. E singura modalitate prin care cuvintele despre spectacol vor putea rezona (sau nu) cu realitatea de pe scenă. Și singura modalitate de a simți impactul a ceea ce face Afrim împreună cu actorii Naționalului ieșean. Căci am convingerea că, mai mult decât în cazul altor montări, Zi de bucurie vorbește diferit fiecăruia dintre noi. O spun nu pentru a relua o îndelungată (și deja arhicunoscută) teorie a receptării, ci fiindcă, fără să îmi doresc, văzând a doua reprezentație, nu am putut să nu citesc impresii, reacții după premieră. În ciuda acestui fapt, Zi de bucurie m-a luat prin surprindere. Și în fața a ceea ce a construit Radu Afrim aici, simt nevoia să spun că nu cuvintele despre, ci doar „dialogul” cu ceea ce e/se trăiește pe scenă devine esențial.
Eu și cu tine suntem la fel.
Zi de bucurie e un spectacol gândit și realizat cu o extraordinară acuratețe, e tensiune pură, iradiind un echilibru și o frumusețe de ordin matematic. Conține dozajul perfect între răceala, tăietura sigură, insuportabil de dureroasă, însă necesară (ca într-o operație făcută fără anestezie), capacitatea de a reda cu o detașată obiectivitate cele mai adevărate și cumplite lucruri despre natura umană (toate trăsături definitorii ale literaturii norvegiene!) și zbaterea, disperata încercare de a ieși din tine, din ceea ce înseamnă viața și felul de a fi al fiecăruia și de a recupera ceva ce palpită încă, ceva ce face suportabil totul. Zi de bucurie e un giuvaier în montura căruia gheața și lava se află nu într-un fragil echilibru, ci în deplin acord, lăsând să oglindească permanenta încleștare între sufletul frânt și armura pe care o purtăm, între ceea ce suntem și ceea ce trebuie să rămânem, între rănile, spaimele, minciunile, singurătățile noastre și pieile sub care le pitim pentru a ne putea tolera, pentru a putea continua, pentru a rămâne în picioare. Cu cicatrici, dar în picioare. Cu privirea atinsă de adevărurile pe care le știm despre viața noastră, dar gata să decupeze încă un strop de frumusețe, de speranță, de iluzie – din noi, din ceilalți, din ceea ce ni se întâmplă. Cu sufletele țăndări, dar cu o nestrămutată nevoie de a păstra credința că bucuria e încă posibilă – la câțiva oameni distanță de tine (!), la câteva momente depărtare de acum, într-un vis, într-o întâlnire mai dreaptă, mai bună, într-o altă viață. Și dacă e acolo, atunci înseamnă că o poți aștepta, o poți căuta, nu e totul pierdut. Bucuria e totul. Până la urmă suntem bucuroși. // Acum o să găsim bucuria. // Mă bucur. // Și eu. Mă bucur. // Bucuria există. Nu e disperare în aceste cuvinte mai mult șoptite (căci vin din adânci, chiar dacă poate pentru ceilalți ridicole căutări sau experiențe de viață), e împărtășirea din ceea ce rămâne după ce viața a trecut peste tine și ți-a arătat că nimic din bucuria bezmetică, exultantă, egoistă, nimic din iluzia bucuriei și iluzia despre ce înseamnă bucurie nu rămâne în picioare după ce te lovești de realitate. E bucuria rănită, amară, cu gust de cenușă, imperfectă, dar singura posibilă, singura la îndemână, singura care ne dezbracă până la piele și ne arată așa cum suntem: mici, stângaci, nedrepți, intransigenți, vulnerabili, foarte singuri, înspăimântați, pierduți. Dar vii, noi înșine. Fiecare cu viața lui. Cu nimic mai lipsită de dezamăgiri și de eșecuri decât a celorlalți.
Viața e atât de fragilă, încât se poate destrăma oricând. Dar nu azi.
Despre mame și copii care nu mai sunt de mult copii, dar care au rămas legați de părinții lor și de vârstele anterioare, despre blândeți dobândite târziu și asprimi niciodată întru totul pierdute, despre răceli, rătăciri și distanțe, surpări interioare și amintiri încă dureroase, despre lumea taților și lumea fiilor, despre violență sau indiferență, despre a fi diferit, a nu fi înțeles, a fi singur, a pune o distanță între tine și lume, despre golul ce urcă incontrolabil din noi și surpă prezentul, despre senzația de sufocare și gesturile mici și poate tâmpe cu care încercăm să o ținem departe, despre cuvinte care rănesc și răstoarnă definitiv ceea ce suntem, despre dezamăgiri și așteptări, singurătăți care ne pun peste suflet măști și ne fac să ne amestecăm printre străinii ce își înmormântează rudele, căutând punctul nevralgic al celuilalt în care să sădim sămânța unei alte posibile apropieri, despre iubiri rănite, încrederi șubrezite, trădări și uzurpări, despre spaime și căutări, în fapt, zbateri care ne fac niște ciudați printre ceilalți este Zi de bucurie. Despre părinți și copii, frați și surori, iubiți, soți. Despre oameni. Oameni cu carnea și gândurile lor, cu tristețile, greșelile, vanitățile, micimile lor, cu stupizenia, ușurătatea, meschinăria lor. Dar mai ales cu singurătatea lor. Adevăratul personaj din Zi de bucurie, adevărata și palpabila realitate din viețile tuturor acestor oameni (din viața noastră) este singurătatea. Și fiecare o trăiește și încearcă să o aline, să o ascundă, să o păcălească așa cum poate. Devenind tot mai fragil în fața celui de lângă el sau înverșunându-se împotriva lui. Singurătatea are infinite chipuri. Și cu cât e mai deplină, cu atât te împinge înspre celălalt, înspre căutarea unui liman, săpând căi de a ajunge, fie și pentru puțin timp, pentru o odihnă sau o înfruntare, pentru un moment de uitare sau de înțelegere, în apropierea celuilalt. Chiar dacă hăul ei e mereu la pândă și pericolul căderii mereu prezent – râul, golul, ceea ce nu e vizibil, dar care își întinde tentaculele spre spațiul de joc – spre realitatea în care se află/se baricadează personajele căutându-se unul pe celălalt. De undeva, din imediata apropiere pândește suflul amenințător, întunericul nevăzut, dar presimțit, gata să te înhațe.
Să vezi cum se naște ziua. Uite, asta e o bucurie în sine.
Nu întâmplător la începutul și la sfârșitul acestui vertij care aduce la un loc atâtea forme de singurătate e o mamă și un fiu. O mamă care își așteaptă fiul – una să îl salveze, să îi arate că e acolo pentru el, limanul lui (mama lui Aksle), să-l lege încă o dată de coconul protector al grijii și puterii ei de a-l iubi și cealaltă să fie protejată, apărată de ceea ce s-a surpat în propria viață (mama lui David). Nu întâmplător, între lumea mamelor și cea a fiilor e o insurmontabilă fisură – o tandră nevoie de a fi acolo pentru celălalt, dar și conștiința că viețile fiecăruia, deși legate, își au propriul curs. Între cele două momente se joacă toată întretăierea aceasta de întâlniri, de apropieri și de îndepărtări de celălalt. În planuri construite aparent antitetic, dar care ajung să se suprapună, subliniind ceea ce e în sufletul și în viața fiecăruia dincolo de „scena” pe care se întâlnesc și își dezvăluie celuilalt cine și ce sunt. O apă, o bancă, un deal. În partea opusă, un pick-up și niște discuri. Totul sobru, totul perfect geometrizat, totul la vedere, o coregrafie minimală a complicatelor relații din cadrul unor familii. Care vor ieși la iveală cu toată forța pe care scenografia lui Radu Afrim și talentul actorilor Naționalului ieșean o iradiază. Mai târziu, un interior, senzația de apropiere, de intimitate, un cămin în care însă fiecare poartă în sine sau aduce la întâlnirea-petrecere a lui David propria singurătate și propriile fugi – în fapt, aceleași răni drapate în conveniențe sociale și încercări de a uita – un fard fragil care ascunde pentru o clipă vânătăile și deziluziile pe care le poartă în sine. În lumina crudă a zilei sau în cea artificială, în liniștea străbătută de trilul păsărilor și vegheată de vecinătatea morților din cimitir sau în camerele în care muzica, apropierea trupurilor, culorile vii și atingerea obiectelor familiare pot crea pentru o clipă senzația de normalitate, sufletele și corpurile acestor oameni vorbesc mai mult decât reușesc să transmită cuvintele lor. Disperarea de a simți pe cineva alături e la fel de puternică în gestul surorii lui David de a mângâia cu tandrețe covorul pe care se întinde sau în care se înfășoară pentru o clipă, în nevoia unuia dintre cei doi frați de a purta mereu în brațe, de a privi și de a atinge penele unui fazan împăiat, în căutarea cu disperare a unui trup care să primească pentru o clipă nevoia altui trup de a nu mai fi singur și respins, în tandrețea care se revarsă din privirea mamei lui Aksle când dansează cu David, iubitul fiului ei, în alte mici, nenumărate încercări de a ieși din tine și de a simți că există, pentru un timp, oricât de scurt, un celălalt, un seamăn, un om, un singur om care să te vadă, să te accepte, să te iubească, să te lase să-i fii în preajmă. Și printre ei toți, absența omniprezentă, devenită aproape tangibilă și concretă a lui Aksle. Mai prezent în absență decât în prezența de până atunci din viețile lor. Aksle, cel care a ales să plece, cel care a ales să renunțe, cel care nu a putut să trăiască nici bucuria, nici iluzia ei; fiul, fratele, geamănul, iubitul – dublul fiecăruia dintre cei care au rămas, oglinda care le arată cine sunt pe punctul de a deveni dacă vor lăsa hăul să le pătrundă și mai adânc în suflet, ce li se poate întâmpla dacă nu rămân aproape unul de celălalt, dacă dau voie singurătății să-i înghită, dacă renunță la speranța că bucuria e încă posibilă, că e în ei.
Până când o să fii din nou tu, tu însuți.
Cred că e Zi de bucurie e spectacolul în care Afrim stă cel mai aproape de realitate, în care imaginea – indiferent de natura ei – definește și amplifică toate contururile, fără a poetiza sau a semnifica suplimentar, ci adâncind, exprimând cu o deplină claritatea frumusețea și tristețea a ceea ce ducem cu noi (în noi). E un Afrim esențializat, un Afrim purificat. Un Afrim care își păstrează amprenta inconfundabilă, dar care face o mutație în jocul cu instrumentele de seducție.
Cât despre jocul actorilor, e categoric un spectacol de rol/roluri individuale (fiecare cu partitura impecabil asumată) și de interacțiune colectivă. Absolut extraordinari fiecare în parte și toți împreună. Și nu e puțin să ai șansa să ieși (încă o dată) complet din tine și din rolurile anterioare și să construiești (credibil) un om întru totul viu. O bucurie.
Zi de bucurie, de Arne Lygre
Regie, univers sonor, light design: Radu Afrim
Scenografie: Anna Kupás
Coregrafie: Alice Veliche
Asistent regie: Luiza Martoncă
Pușa Darie, Mălina Lazăr, Răzvan Conțu, Tatiana Ionesi, Cosmin Maxim, Ionuț Cornilă, Ada Lupu, Livia Iorga, Dumitru Georgescu, Andrei Sava, Luca Gumeni și Miruna Sticea (actori colaboratori), Dumitru Năstrușnicu, Haruna Condurache, Oana Sandu, Daniel Busuioc, Emilian Ilie (actor colaborator)
Foto credit: Gavriil Petrea, George Popovici
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
