Zi de iarnă, cafea și o carte bună: întâlnire cu Adrian G. Romila (I)

Lumina aurie a amiezii se împrăștie, parcă, într-un văl scânteietor ce învăluie Copoul în timp ce eu înaintez cu grijă printre mormanele de zăpadă. Se presupune că noi, liceenii, ar trebui să știm fiecare cafenea din Iași, însă, dacă nu primeam indicații de la colega mea, nu m-aș fi gândit niciodată să intru în acea clădire cu aspect dărăpănat și pereți acoperiți de graffitti. Mă trezesc într-o încăpere întunecată (care arăta exact așa cum te-ai fi așteptat văzând exteriorul) întrebându-mă dacă sigur nu am greșit adresa. Totuși, un semn pe care scrie foarte clar „Meru” mă ghidează spre o scară spiralată de lemn, la capătul căreia se află o ușă. O deschid și sunt orbită temporar de o ploaie de lumină, toate impresiile precedente spulberându-se într-o clipită: am ajuns unde trebuie!

Nu știu ce m-a izbit mai întâi: căldura primitoare ce venea de la mica sobă din colț, aroma puternică și dulce a cafelei, muzica ce se auzea pe fundalul zecilor de voci entuziasmate sau conștientizarea faptului că am ajuns cu jumătate de oră prea devreme. Odată ce mi-am găsit un loc printre micile măsuțe și canapele răsfirate prin sală, am început să observ tablourile ciudate în culori aprinse ce împânzeau camera (Le mai văzusem undeva? Da, în paginile revistei „Alecart”.), peretele decorat cu graffitti în nuanțe vesele (care nu semănau deloc cu cele de afară) și geamul multicolor de lângă barul unde colegii mei beau deja ceai sau ciocolată caldă.

Pentru ceva timp am fost învăluită de această atmosferă pe care, oricât de clișeic ar suna, nu o pot caracteriza decât ca „de poveste”, însă m-am trezit la realitate când mi-am dat seama că o altă întâlnire Alecart este pe cale să înceapă, că vom face cunoștință cu o altă carte și cu mult-așteptatul ei autor: Adrian G. Romila. Odată ce vocile au amuțit, transformându-se în șoapte nerăbdătoare, doamna profesor Nicoleta Munteanu a luat cuvântul, introducându-l pe omul din spatele romanului Zeppelin în tainele căreia urma să pătrundem pe parcursul dialogului cu autorul ei. Așa cum mă obișnuisem din Întâlnirile Alecart anterioare, conversația avea să fie deschisă cu prezentări ale cărții de către mai mulți cititori având, astfel, oportunitatea de a ne transpune în multiplele ipostaze din care poate fi privită aceasta. Ceea ce a reprezentat o noutate însă este faptul de a prezenta și eu în fața colegilor și a autorului, alături de Anastasia Fuioagă, redactor-șef Alecart, și Andra Anițoaie.

Așadar, începutul întâlnirii a fost marcat de prezentarea Anastasiei, care a adus în vedere semnele de întrebare cu privire la câteva elemente ,,lăsate să plutească’’ în carte, fără un răspuns aparent și, de asemenea, a finalului controversat. Cu toate acestea, prezentarea colegei mele a reliefat faptul că nicio carte bună nu trebuie  percepută dintr-un singur punct de vedere și, așa cum a spus Adrian G. Romila, „dacă este unanim lăudată înseamnă probabil că ceva nu e în regulă cu ea”. Romanul Zeppelin se cristalizează tocmai din această incertitudine, această umbră a misterului care își face simțită prezența în mod pregnant până la ultima pagină.

Îmi este foarte greu să explic cum m-am simțit când am știut că era rândul meu să prezint, mai ales pentru că nu cred că există un nume pentru ceea ce simțeam. Mereu am fost atrasă de supranatural și inexplicabil, acesta fiind motivul principal pentru care romanul m-a captivat de la început. Însă, sunt ferm convinsă că ceva inexplicabil – poate chiar magic – are loc la fiecare întâlnire cu o carte, la terminarea fiecărui volum pe care îl adaug (cu mândrie) pe lista celor citite, cu alte cuvinte, la fiecare întâlnire Alecart, iar cea de azi a fost, cu certitudine, o altă fărâmă de magie.

Revenindu-i rolul provocator de a încheia prezentările, Andra a reușit să surprindă perfect esența cărții, cea a bătăliei dintre ,,două lumi contrastante, mereu în opoziție’’ și, totodată, de a începe dialogul cu Adrian G. Romila, întrebându-l ce turnură ar fi luat evenimentele din cartea sa dacă scheletul uriașului nu ar fi dispărut iar protagonistul ar fi putut demonstra realitatea a ceea ce văzuse. Autorul ne-a provocat, astfel, să ne imaginăm cum ar fi dacă „am citi o carte de Agatha Christie și am afla cine e criminalul de la pagina a treia” (moment în care am simțit un fior de groază la gândul că misterul s-ar fi putut spulbera atât de repede în timp ce citeam Zece negri mititei). Auzind, încă, ecoul a ceea ce a spus autorul, am ajuns la concluzia că, uneori, e mai bine să lași unele întâmplări în abisul incertitudinii decât să vezi cum rigiditatea adevărului ucide frumusețea misterului, însă am fost frapată să aflu apoi că Adrian G. Romila nu a fost niciodată pasionat de romane polițiste sau SF…

În continuare, scriitorul a declarat că „orice carte își ucide autorul în momentul în care este publicată”, interpretarea ei revenind în totalitate cititorului. Odată ce el începe să descopere o carte, persoana din spatele ei este forțată să rămână în umbră, neputând să influențeze în niciun fel opinia cititorilor. Din fericire, noi am avut privilegiul de a discuta cu autorul și de a pătrunde mai adânc în povestea „scheletului mare care schimbă un oraș mic”. Uriașul „obligă orașul din crisalidă la modernizare”, reprezentând primul pas al acestuia spre evoluție.

La finalul întâlnirii (pentru că, din păcate, orice poveste bună trebuie să aibă un sfârșit) am avut cu toții ocazia de a primi autograful scriitorului și de a rămâne încă puțin în atmosfera caldă din cafenea, înainte de a părăsi „crisalida” și a ieși iar în frigul înțepător de afară, forțați cu gândul la temele și testele pentru săptămâna care vine.

În timp ce cobor din nou pe scara spiralată de lemn realizez, cu zâmbetul pe buze, că sala nu mai pare așa întunecată ca la venire și că clădirea dărăpănată s-a metamorfozat într-o amintire minunată care, povestită, va deveni o istorie încrustată etern în memoria mea. Mă îndrept spre casă și îmi răsună în minte ceea ce a spus, spre final, autorul: „Dacă scriitorul este prea tânăr pentru a trage linie și a spune că a trăit destul, mai are șansa cărților citite, care prelungesc viața. Orice carte îți îmbogățește viața cu experiența fiecărui personaj simpatizat sau antipatizat. Cred în lectură ca gest fundamental de a trăi și cine nu citește deloc, neavând lectura ca ocupație permanentă, are o problemă de dezvoltare intelectuală, oricât de inteligent ar fi”. Da, „o persoană trăiește tot atâtea vieți câte cărți a citit” și știu sigur că romanul Zeppelin a adăugat o viață în plus existenței mele de cititor.

 

*Raisa Manolescu, redactor Alecart, este elevă în  clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Foto: Alina Sava

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.