Zidul Berlinului se ridică (de) pe băncile școlii

Prima teză din lunga istorie a tezelor școlare ne-a învățat să construim un paravan din ghiozdane ca embargo al cooperării între colegii de bancă.

Ridicat  pe mijlocul pupitrului, Zidul Berlinului era o perdeluță pe lângă zgârie-norii care creșteau pe băncile noastre pentru a satisface gusturile arhitecturale ale profesorului nostru de matematică. Așezam rucsacii cu precizia cuvintelor dintr-un haiku, îndopându-le burțile cu dicționare, culegerile și echipamente sportive. Dacă burta ghiozdanului era goală, rezultatul era un perete mic și fragil prin care, dacă îți lipeai ușor urechea, puteai chiar să auzi ce scrie colegul tău. Unele lucruri chiar nu pot fi auzite.

Se întâmpla de  multe ori ca în mijlocul tezei, rucsacul să verse câte un caiet sau vreun adidas rătăcitor și atunci o luăm de la capăt: așază rucsacele unul peste celălalt, spune-le mieros ca unui bichon maltez: șezi! și reapucă-te de scris până la următorul cataclism. Oricum ar fi, primele teze asta ne-au învățat: să construim pereți din ghiozdane. Și, cum era de așteptat, și câteva forme sofisticate de dizidență. Dar unele lucruri chiar trebuie să rămână nepovestite.

Mai târziu am aflat că orice încercare de cooperare – numită uneori și lucru în echipă, proiect comun  – începe nu doar în școală, liceu, facultate, dar chiar în România cu gestul adamic-logistic de rearanjare a scaunelor.

Și, la drept vorbind, cine își pune sinapsele pe masa comună dacă nu își poate privi colegii de proiect în ochi? Nu se găsește nimeni, pesemne, să aranjeze scaunele din țara asta într-un mod neostil cooperării.

Chiar mă întrebam cândva cum ar arată planul de acțiune într-un context  care reclamă cooperarea urgentă. Să zicem că se decretează stare (improbabilă) de război, alarmele încep să sune isteric, curge panica peste tot, se invocă toate zeitățile posibile și imposibile, medicii își spală mâinile până la cot, gata oricând să intervină, soldații își repetă pasul de marș pe gazonul din fața blocului, iubiții își spun lucruri definitive, pisicile cer iertare proprietarilor/sclavilor lor, tunurile cu apă nu își mai caută protestatari pașnici în piețele publice, cișmelele din toate orașele funcționează, în timp ce se aude un cântecel trist care coboară din mansarda lumii.

Ei bine, undeva, într-o sală  în care câteva minți se adună ca să ia o decizie comună și să coopereze pentru binele tuturor aproape sigur se rearanjează scaune. 

 

 

*Articol preluat din ALECART 23. Foto: Bogdan Pârău

(Roxana Dumitrache este absolventă de SNSPA  și masterand în studii europene și filosofie politică la London School of Economics and Political Science. Recent i-a apărut la editura Polirom volumul Papa Nicolau și alte povestiri foarte, foarte scurte care curând va fi lansat și la Alecart.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.