Cei mai mulți dintre noi nu vedem decât lumea pe care o știm. Zile de Crăciun, de Jeanette Winterson

Cred că primul aspect care ne și apropie atât de mult de volumul lui Jeanette Winterson (desigur, în afara titlului sugestiv de sezon) este onestitatea pătrunzătoare cu care alege să își creioneze intrarea în scenă, lăsând uneori impresia anulării totale a distanței necesare dintre cititor și intențiile scriitorului. În timp ce citeam, aveam iluzia unui dialog viu, netrucat, în timpul căruia crâmpeie de amintiri se concretizau treptat, lăsând loc celor mai intime gânduri să-și atingă apogeul de suferință, fără ca scriitura să devină vreun moment derizorie. Dimpotrivă, Jeanette Winterson are o acuratețe aparte în scris, cursivitatea stilului ei nu are eleganță, dar rămâne impregnată de o puritate interioară, de un exces de trăiri rămas intact, care riscă pe alocuri să o transforme într-o victimă, dar, cum scopul ei nu este acela de a (se) plânge, o salvează simțul spontan al umorului, aparenta detașare de realitatea palpabilă și evadarea în lumea fantastică a poveștilor ei.

Nu pierdem aceste asocieri; trecutul vine cu noi și, cu puțin noroc, îl reinventăm, ceea ce propun să facem și în cazul Crăciunului. Și totul e o poveste (…) Sunt povești cu stafii, intervenții magice, întâlniri obișnuite ce se dovedesc departe de a fi obișnuite, mici minuni și saluturi adresate lumii renăscute. Și bucurie.

Autoarea ne avertizează asupra caracterului imprevizibil al volumului încă de la primele pagini și, deși aproape toate cele douăsprezece povești sunt așezate sub semnul absurdului, inițiativa aceasta inovativă reușește paradoxal să le confere gradul suficient de verosimilitate care să le facă plăcute și/sau chiar intrigante. Scriitoarea devine subtil ea însăși unul dintre personajele care, sub pretextul apropierii Crăciunului, sărbătoare care prin excelență celebrează viața, își cere dreptul la afirmare, la iubire, la existență. Ne dăruim pe noi înșine. Ne dăruim pe noi înșine celorlalți. Ne dăruim pe noi înșine nouă. Dăruim. Iar în jurul tuturor tronează esența vieții: ideea de comuniune, de apartenență, de poveste care înglobează în ea atât un început și un sfârșit, cât și o ciclicitatea esențială. Pentru că în ea, în poveste, ne găsim și refugiul, și zbuciumul, și întrebările, și răspunsurile, iar o celebrare a vieții este o constantă universală a celebrării poveștii.

Rămân totuși cu sentimentul acut că scrierea acestei cărți este, înainte de orice altceva, un act asumat, deși în aparență mascat, de vindecare a complexității fricii, a inadecvării sociale, prin scris, iar autoarea, jucând excelent rolul unui povestitor desăvârșit, ne sugerează voluntar tocmai acele hibe care fac povestea să scârțâie. Căci ea este perfect conștientă că nu e o povestitoare excelentă și nici nu are pretenția de a fi nimic mai mult decât un om simplu căruia îi place să scrie. Și să gătească. Și să împărtășească cu alții ceea ce a scris și ceea ce a gătit. Nimic mai inocent, nimic mai modest. Și oare nu (și) la asta ar trebui să se rezume câteodată zilele noastre de Crăciun? La inocență și la modestie. Și la povești. Ideea e (doar) să-ți faci propria ta plută, cu care să navighezi în timp. Propria ta poartă către Crăciun.

Ei bine, personajele poveștilor nu sunt nici complexe, nici simpliste, ci rămân undeva la marginea mediocrității asumate și, deși sunt încărcate de regrete sau de amintiri neplăcute, nu își pun niciodată probleme de conștiință. Cred că tocmai această neutralitate a lor le oferă înclinația corespunzătoare către greșeală, iar greșelile, în acest balamuc inspirat numit Crăciun, tind să se concretizeze mult mai ușor decât în restul anului în nevoia disperată de a primi o nouă șansă. Conceptul de nouă șansă mi se pare de ceva timp un clișeu atât de neinspirat, mai ales când vine în contextul Anului Nou de la oameni atât de reduși și prinși în propria meschinărie, încât este mai mult decât evident că nu vor fi dispuși la schimbare vreodată. Și încă ceva: oamenii nu încep să spere brusc la mai bine de pe 1 ianuarie. Însă Zile de Crăciun mizează pe faptul că există speranță dintotdeauna – doar că noi i-am atribuit un caracter restrictiv. Și pot apărea oportunități, atâta timp cât există imaginație și creativitate. Volumul speculează tocmai acele sentimente din noi, care, inexplicabil, devin mai vulnerabile în preajma sărbătorilor, cum ar fi nostalgia sau empatia. Astfel că autoarea le oferă personajelor numai întâlniri fericite cu destinul, care oscilează între vechiul regim de viață și această nouă șansă care, bineînțeles, duce spre un final fericit. Pentru că o minune e o intervenție benignă, ea răzbate prin continuumul spațiu-timp. Și poate mai mult decât oricare alt timp, intervalul acesta al Crăciunului devine un timp izolat, acaparat și acaparator de spirite, iar în opera lui Jeanette Winterson spiritele acestea niciodată nu sunt întâmplătoare. Ele sunt alese atent, ajungând să cunoască profunzimea bucuriei în sine și consecințele acesteia, nu doar miracolul unei fericiri sezoniere, superficiale și fără repere, fără urmări. Ca toți ceilalți, și eu îmi înmoi spiritul în materialitate, îmi lipesc gleznele asemenea unui scafandru în adâncimile oceanului. Refuz chemarea, fiindcă să-i răspund ar însemna să trăiesc în aer rarefiat, să mă las în voia muntelui, să mă duc și să nu mă mai întorc. Focurile copleșitoare ale existenței.

Nu-i de mirare că toată lumea se duce la cumpărături. Să se decompenseze

Acestei decompensări inevitabile scriitoarea îi contrapune frumusețea păstrării tradiției de Crăciun. Ritualul e o cale de a modifica timpul. Adică e o cale de a stopa temporar nesfârșita intruziune a vieții frenetice. Într-o lume dărâmată, în care am învățat să comercializăm și puținele pretexte de fericire, cartea aceasta reprezintă un moment de respiro binemeritat, un spațiu liber de recreere și meditație. Pentru unii dintre noi sărbătorile au devenit pură ipocrizie sau efectiv momente de așteptare vegetativă în căutarea unui dram de fericire iluzorie, iar scriitoarea ne amintește discret că nu trebuie să transformăm Crăciunul într-o epuizare, ci să-i redăm una dintre cele mai importante atribuții: aceea a unei pulsiuni de energii: este un timp rupt din timp, un timp doar pentru tine sau doar pentru tine și cei din jurul tău care contează. Concluzia: Jeanette Winterson are o mare capacitate de a livra adevăruri universale și siropoase în cantități necesare.

Răsturnarea oricărei situații fixe dă șansa unei noi posibilități de a renaște. Ce anume au văzut cei trei magi? O naștere? Sau o moarte? Nașterea Pruncului Iisus vestește moartea unei ordini existente.

Poveștile îndeamnă la visare, iar visarea anulează barierele impuse. Astfel, nu mai avem o ordine prestabilită și, deci, lumea așa cum o știm devine mult mai încăpătoare. Mi-a plăcut că scriitoarea a cartografiat minuțios toate tradițiile, stereotipurile și lucrurile nespuse despre sărbătoarea Crăciunului. Documentarea ei devine cu adevărat autentică în momentul în care este însoțită de imaginile fascinante din memoria personală, alături de amintirile cu tatăl și globul de zăpadă, misterioasa doamnă Winterson sau pedepsele din pivnița cu cărbuni, povestiri din al căror adevăr dureros sau impresionant se revarsă apoi motivele poveștilor ei fantastice. Amuzant este că aceste amintiri din copilărie (generic spus) nu sunt singure, ci vin mereu însoțite de rețete de bucate adunate de la familie, prieteni, alți scriitori, fapt care animă spiritul cărții, dându-i un aer reconfortant și de apropiere. În fond, ce unește mai mult oamenii de sărbători și nu numai, dacă nu gastronomia și literatura?

Surprinde că, prin prisma rețetelor adunate de pretutindeni, autoarea mărturisește că a făcut parte la un moment dintr-o sectă a scriitorilor, care se reuneau mai ales de Crăciun. Înțeleg de ce această sărbătoare are o însemnătate aparte, dar nu pricep de ce concentrăm toată magia din lume doar într-o singură zi. Oricum, mi-a plăcut mult povestea librăriei din Paris Shakespeare&Company care iubea și găzduia toți scriitorii ratați sau pe cei „în conflict cu operele lor”, librărie care a rămas ca punct de referință și astăzi. Sau povestea curcanului de Crăciun, gătit în stil pakistanez, cu scriitoarea Kamila Shamsie, pe care o îndrăgesc iremediabil după Kartografie și „Întâlnirile Alecart” de la FILIT 2018! Fiecare rețetă are atât o istorie personală, cât și una universală și, personal, m-a impresionat referința la Crăciunul evreiesc: Și creștinismul tot noi l-am inventat, și ce ne-a adus bun? Sute de ani de persecuție. / L-am inventat, dar n-am crezut în el.

Nu am rămas cu revelații tulburătoare în urma lecturii, dar am păstrat, de exemplu, imaginea percutantă a unui Moș Crăciun care în noaptea de Ajun ia lucruri din casa oamenilor în loc să le dea, fiindcă într-adevăr ar fi bine ca lumea să se poată debarasa măcar de o parte din bunurile pe care le tot adună. Ce poate fi mai grăitor decât perspectiva unui hoț care, luându-ți ceva material, îți restituie limpezimea spirituală? Sau, în fine, încearcă. Contrastul dintre natura poveștilor a fost puțin năucitor pentru mine: unele au reușit să-mi inducă un zâmbet prin copilăriile expuse, altele m-au lăsat reticentă, iar altele au fost atât de banale, încât m-au făcut să mă gândesc că trebuie să existe un anumit farmec în tot ceea ce trăim. Mi-am dat seama că de aici provine și farmecul acestui volum miraculos: ne confruntăm în viață cu o diversitate atât de mare de imagini, încât, la un moment dat, nici nu mai știm să le distingem.

Haosul perfect ordonat al acestei cărți îți amintește că deții puterea de a vedea atât frumosul, cât și urâtul, de a te ruga sau de a plânge după cineva al cărui ultim Crăciun a trecut. Stelele ne duc unde vor ele. Noi hotărâm ce facem când ajungem la destinația neașteptată.

Poate părea ireal, dar cred sincer că în spatele cățelușului vorbitor fermecat sau al Mamei de Zăpadă se ascund anumite substraturi psihologice. Scena oamenilor de zăpadă care prind viață doar dacă sunt construiți cu dragoste, pentru că dragostea e un mister și dragostea e misterul care face lucrurile să se întâmple m-a înduioșat prin două aspecte fundamentale. Primul: viața se înalță constant cu și prin dragoste și doare că unii oameni cred că pot găsi alternative, iar al doilea: suntem exact ca oamenii de zăpadă când vine soarele și se topesc. Pentru că nu există nevoi speciale. Suntem supuși aceleiași inerții a vieții și suntem norocoși, chiar și cei mai răi dintre noi, pentru că mereu se face ziuă.

Mai mult decât a fi o carte despre frumusețea sărbătorilor, Jeanette Winterson a reușit să construiască un volum despre frumusețea umanității.

 

*Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.