O cronică a vieții de zi cu zi, de oricând și de oriunde: Zilele lui Savelie, de Grigori Slujitel

Iar eu am înțeles că lumea nu mai încape toate aceste povești, dar nu pot să n-o spun pe a mea, trebuie s-o spun până la capăt. Pământul e un pitic bolnav de dropică.

Cine vorbește? A cui e această voce, această conștiință, recognoscibilă și totuși diferită, ciudată, care încă din primele pagini avertizează subtil că lucrurile, lumea, întâmplările ce vor fi spuse, viața nu sunt ceea ce par, că ele nu se adună într-un cocon dens de fericire, de uimire, de tristețe, ci se leagă în fire nevăzute care te poartă prin lume sau aduc lumea la tine, care te obligă să ieși din tine pentru a reveni printr-un celălalt, a rămâne apoi din nou singur și a înțelege că prea puțin din mersul acesta, din întâlnirile acestea, din libertatea și povara care ți s-au dat țin de voința ta, că prea puțin e alegere și prea mult întâmplare și acceptare? Și ce contează că din speranțe nu mai rămân, cu timpul, decât focuri mocnite pe dealuri?… Tristețea zilelor senine – acea tristețe care se insinuează aproape blând, o adiere, nu o apăsare, care încă nu e, dar va fi curând rană, durere. Atunci când amintirea va reveni asupra acelei frumuseți pierdute, atunci când sufletul va tânji după ce a pierdut și va alege renunțarea, acea tristețe pulsatilă își va vădi prezența încă de la început, dintr-o preconștiință care deja înregistrează datele unei vieți cu care urmează să se ia la trântă.

Și totuși, romanul lui Grigori Slujitel nu e o cronică a existenței situate întru suferință, ci mai degrabă un elogiu al ei. Un panegiric în care se înscriu însă în filigran pierderi, greutăți, demnități rănite, greșeli omenești și motănești deopotrivă, momente de cumpănă. Trăite cu o binecuvântată acceptare de mucenic. Nu întru Domnul, ci întru cele pisicești. Căci personajul a cărui voce te plimbă printre străduțe și prin cartierele moscovite, prin apartamentele și prin viețile oamenilor pe care-i întâlnește, cu care-și împarte o bucată de viață sau cărora doar le intuiește povestea, personajul de care se leagă istorisiri mai vechi sau mai noi, care le adună în jurul lui pentru a-și potoli parcă dorul acela de ducă, avântul de a trăi, dorința de a gusta totul, de a se plia deplin pe experiențele lumii este Savelie, un motan. O conștiință pisiceasco-umană care șterge granița dintre ceea ce știm că e doar al nostru, al oamenilor, și ceea ce presupunem că e al celorlalte specii. Grigori Slujitel creează un personaj non uman căruia îi atribuie nu doar un suflet mai plin, mai mare, mai adânc decât cel al unui om, ci și o conștiință. Totuși, personajul acesta are limitele lumii în care este circumscris, e un motan, o ființă când sălbatică, fugară, liberă, când dornică de a-și găsi liniștea alături de oameni, de a se bucura de tihna unei altfel de vieți. Din această dublă deschidere a lui (din care rezultă și o dublă condiționare) se naște caracterul hibrid al romanului, stratificarea și inegalitatea lui. Din această trăire suprapusă peste nevoia de a recupera un timp se naște  jocul dintre consemnare și fabulație, dintre ceea ce se vede și ceea ce poate fi înțeles, se nasc golurile, dar și zvâcnetul de luciditate care însoțește orice privire din afară despre viața omenească. Nu e pe bune, dar ar putea fi pe bune. Aceasta este provocarea lansată de Slujitel cititorului și transpusă în mărturisirea lui Savelie din final: născoceam povești cât mai haioase. Le șterpeleam imaginației și le lipeam în biografia mea, și, cum se întâmplă întotdeauna, nu mai știam nici eu ce se petrecuse de fapt și ce născocisem. Așa se naște povestea unei vieți motănești  și a mai multor secvențe de vieți omenești, așa se ivește istorisirea unei peregrinări printr-un oraș în care epoci și destine se împletesc și își duc fiecare micile victorii și marile înfrângeri, așa ajung să se perinde tot felul de siluete (de oameni și de feline) printr-un spațiu ale cărui contururi sunt reflectate când realist, când fabulos. Într-o transcriere cu semn schimbat, care revelează esența nu direct, ci printr-o transmutație: Căci memoria e înșelătoare și uneori atribuie vremurilor apuse exact acele calități cărora, de fapt, le simțeam cel mai mult lipsa pe atunci.

Frica de a fi ei înșiși, de a nu se dovedi la înălțimea fantomelor care le-au fost sădite în suflet, de a rămâne singuri. În gâtlejul fiecăruia amuțește un urlet tăcut.

Prima întrezărire a legăturii dintre oameni și pisici, a ciudatei înțelegeri dintre ei, se dezvăluie prin mângâierea unei mânuțe de copil, când încetezi parcă să-ți aparții ție însuți și-ți pui toată viața în mâna acestei ființe ciudate. O vastă galerie de destine se întrezărește prin ochii și prin experiențele pe care Savelie le trăiește. De la silueta lui Abdoulah, primul binefăcător, paznicul jucând zaruri cu el însuși și plecând seara spre casă bătând ritmul într-o tobă invizibilă pentru a se bucura de o melodie doar de el auzită, la cea a lui Mika, tânărul cu adidașii lipiți în trei locuri cu scotch, cu gesturile lui chibzuite cu care lipea zilnic afișe peste care nimeni nu trecea cu privirea, la primul stăpân, Vitea Pasecinik, cu dezamăgirea lui în dragoste, cu timiditatea lui și gândul că singura ocupație demnă de o ființă vie e să se uite atent în toate părțile și cu familia lui ciudată care-l face pe Savelie (devenit Augustus) să ducă dorul familiei lui pisicești. Aparenta indiferență a Lenei, dulapul cu papuci desperecheați care vorbește despre spaima oamenilor de timp și de despărțiri, bunica Raisa și caietele de altădată pe care le corectează din nou și din nou, ca și cum copiii de atunci, foștii ei elevi, nu ar fi avut la rândul lor copii sau nepoți, iar câțiva nu mai erau printre cei vii, deși bătrâna profesoară găsea mai departe în lucrările lor greșeli încă neobservate. Anii serbezi ai lui Sergheici, paznicul de la Galeria de Stat Tretiakov, și mirosul de acru, izul eșecului lipit de pielea și de hainele lui, bătrânul din parc și răutatea lui în stare pură, plăcerea sadică de a pândi, a lovi, de a vedea sângele țâșnind din gura unui motan în agonie, Askar și cei patru tovarăși kirchizi veniți în Moscova pentru o viață mai bună și chiar găsind-o, chiar dacă doar pentru a umple buzunarele altora, până când nenorocul sau tentaculele unui oraș atât de diferit de lumea pe care ei o cunoșteau le dă lovitură după lovitură și sunt puși în fața unei alegeri pe care Savelie (devenit pentru ei Temirjan) nu o așteaptă. Mâini care miroseau a nefericire și mâini blânde, mâini aspre, de muncitori, sau moi, de alcoolici, priviri resemnate, binevoitoare sau reci. Oameni care păreau că trăgeau după ei un pian surd cât o casă cu cinci etaje, plin de nereușite, de forțe necheltuite, de supărări și ranchiună, întâlniți în pelerinajul acesta numit viață. Și care îl fac pe Savelie să înțeleagă un fapt esențial: cu cât se străduiau mai tare, cu atât era mai limpede că de fapt sunt foarte triști și că au obosit de-a binelea. Dar absența din propriile vieți nu îi face, paradoxal, opaci, pe cei mai mulți, la nevoile neamului pisicesc.

Printre sau, pentru un timp, alături de ei, nenumărate siluete de motani și de pisici, refăcând atitudinile și relațiile de putere din lumea oamenilor. O oglindă a unui dat care e universal și care îi arată lui Savelie că interesele meschine pot coexista cu cele mai nobile fapte, că nimic nu e definitiv și că atunci când simți că viața te sufocă e mai bine să ai curajul să pleci, să o iei de la capăt. Cu libertatea unei pisici, desigur. Până când nu mai poți. Pentru că vine un moment în care sinele tău se regăsește într-un celălalt și trăiești o iubire pisicească întru nimic diferită de alte povești de dragoste și de moarte omenești. Probabil va trece. Crezi? Firește. Niciodată nu durează. E trist. Totul e trist. Dar așa e, pur și simplu, așa trebuie să fie. Și totuși, știi, e ceva la mijloc – probabil faptul că n-o să uităm niciodată. Pe altele o să le uităm, dar asta nu.   

Pentru că așa suntem făcuți. Avem nevoie să credem în mai bine. […] Iar acum… nu e nimeni aici, tăcere.

Și printre atâtea răsfirări de viață se adună imagini ale unei Moscove în care sărăcia, destinele frânte, siluetele cenușii, prinse în așteptarea a ceva sau într-o mișcare în gol, identică, se suprapun peste clădiri, peste străduțe și magistrale, peste parcuri și curți de biserici, peste stații de metrou și guri de canale, peste mirosuri dezgropând întâmplări de demult ale unui oraș și ale unei țări. Întâmplări care s-au infiltrat în ziduri crăpate, în prăvălii transformate peste noapte în magazine, în străzi neasfaltate și în hoteluri luxoase. Întâmplări care se regăsesc în apa tăcută, curgând alene, a Iauzei, râul meu drag, atoateșugubăț, atotchefuitor, râul pe care îl caută Savelie în final pentru a se putea pierde printre pahare de plastic, sticle, frunze, bilete de transport, chiștoace și a se reîntâlni cu sufletul lui pisicesc pereche, luându-și adio de la lumea oamenilor și de la frumusețea, acum grea de tristețe, a acestei vieți.

În graiul lui pisicesc și prin conștiința lui întru totul umană, Savelie ne amintește că unele lucruri nu se schimbă niciodată. Ele țin de uimirea și de bucuria simplă a copilăriei, de avântul și de inconștiența tinereții, de necesitatea de a pleca și de a experimenta pe cont propriu, de a te întâlni cu ceilalți, de a te lăsa schimbat și a schimba ceva, de compasiune, răutate și deșertăciune. Oamenii îmbătrânesc un pic, mai mor un pic, se nasc alții, viața își rostogolește zilele peste toți și peste toate într-un drum egal pe care îl salvezi de la uitare nu prin ceea ce ți se întâmplă, ci prin ceea ce îți amintești. Oameni și motani în egală măsură. Așa cum alege să facă Savelie. Iar Grigori Slujitel scrie acest roman-poem-meditație despre timp și despre viață, în care puternicele accente ale sufletului rus te fac să treci peste o anumită artificialitate a construcției și inegalitate a scriiturii și să plonjezi într-un gând mai larg și mai curat, care sapă adânc la sursa a ceea ce ne face pe toți vulnerabili, dar vii.

 

*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesor la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!