Anii în care mușcăm din țărână sau Ziua în care a murit John Lennon

Adolescența trăită între necesitate și credință

Am citit volumul lui Gelu Diaconu plimbându-mă printre piesele celor de la AC/DC, Led Zeppelin și Queen. Pe ritmurile voltaice din care mai disting uneori dynamite with a laser beam sau Season ticket on a one way ride/ Askin’ nothin’/ Leave me be, pulsiunile adolescenței trăite între granițele periferiei, ale chioșcurilor unde se vând țigări fără să îți ceară cineva buletinul și ale parcului pe care doar bețiile din nopțile de vară îl pot face să pară mai mare se zbat și mai tare. Pulsiuni care năvălesc fără avertisment și fără oprire și care amenință să mute lumea de pe axa ei. Căci, prin lentila vârstei de 17 ani, orașul în care am tras în plămâni praful cartierului & am devenit dependent/ am văzut liliacul înflorit & copacii acoperiți de chiciură și în care fumăm salem mentolat cu ochii-n patru nu pare că are cum să rămână veșnic încremenit și cenușiu. Sau că are cum să continue să absoarbă ca o gaură neagră zvârcolirile revoltei fiecărei generații, pentru că, dacă ajungi să te resemnezi la 17 ani cu gândul că omleta cu ceapă mâncată la prânz este porția de fericire pe săptămâna asta și cu gândul că nu am urlat ca demenții pe highway to hell, înseamnă că micile trepidații simțite în timpul serilor petrecute în Moghioroș nu au fost altceva decât praf care așteaptă să se așeze. Praf care se rostogolește în nori gălbui ce înghit lacom tot ce întâlnesc în cale, dar care, în cele din urmă, se așterne în straturi subțiri, așteptând o altă rafală care să îl ridice. Dar care nu mai vine. Ziua în care a murit John Lennon, de Gelu Diaconu* este glasul unei adolescențe înăbușite dureros de devreme de inerția dezolării în care poetul încearcă în disperare să găsească un sens, fiind conștient, în același timp, că el nu există. Sau că, dacă ar exista, el ar trebui oricum să se păstreze între limitele dintre necesitate și credință. Necesitatea de a accepta că la nașterea mea/ n-au fost focuri de artificii & șampania nu a curs gârlă și credința că eu am doar 17 ani/ & până la final o să pârjolesc pământul. Între aceste două puncte cardinale se scurg deopotrivă vijelios și greoi ritmurile unei vârste a cărei credință în frumusețe se cere peticită iar și iar. Chiar dacă frumusețea există doar intermitent și, chiar și atunci, în miezul traumelor ce găuresc faldurile vieții cotidiene.

T.N.T., I’m a power load T.N.T., watch me explode

Versurile lui Gelu Diaconu trasează contururile unei lumi a cărei cadență pare să fie dictată de cei care vor să scrie poezii patriotice/ & să le recite pe stadionul 23 august, dar care nu poate fi salvată decât de cei care vor să ajungă la New York/ & să se sinucidă în semn de protest. Cu alte cuvinte, o lume zugrăvită în cenușiu peste care doar cei îndeajuns de naivi pentru a căuta frumusețea pot picta în nuanțele explozive ale propriei nebunii. Chiar și atunci când știu că a doua zi cenușiul va acoperi din nou urmele strădaniei lor. Aceștia sunt cei care dau din cap ca demenții pe T.N.T. de la AC/DC și chiar ajung să creadă că vom fi artiști & boemi & celebri, cei care citesc poezii de m. ivănescu încercând să extragă dozele de lumină necesară supraviețuirii într-o lume suprasaturată de cenușiu din fiecare vers, cei care încearcă să destrame tiparele întru totul previzibile ale umanității în loc să încerce din prima să se integreze în ele. Adolescența trăită în interiorul inerției determină izbucnirea pulsiunilor a căror succesiune prinde în vertijul ei fiecare generație care, după ce îndrăznește să creadă în capacitatea ei de a se revolta, descoperă că toate visurile/ se vor sparge în milioane de imagini tehnicolor.

And it’s whispered that soon, if we all call the tune/ Then the piper will lead us to reason

Treptat, însă, ghearele realității încep să zgârie pelicula de frumusețe incandescentă construită artificial în miezul unei lumi în care n-o să escaladăm Everestul/ fiindcă nu prea e nimic/ de capul generației noastre. În timp ce pulsiunile revoltei adolescentine se disipează, se înfiripă conștiința faptului că permutările pe care le suferă realitatea odată cu fiecare clipă în care trăirea pare să bată concretul nu sunt altceva decât materializări ale unui manifest fără sorți de izbândă. Pentru că ieșirea dintre limitele (mai) călduțe și (mai) blânde ale adolescenței nu se poate solda decât cu ciocnirea de adevăr, iar acesta nu iartă proiecțiile construite de minți care încă mai cred că s-ar putea să fim o adunătură de ratați/ dar măcar avem porția noastră de frumusețe & abjecție. Lumea dobândește, acum, o textură gelatinoasă, iar cei prinși ca niște musculițe în miezul ei nu pot decât să aștepte fiecare cutremurare și să încerce să se miște în același ritm cu trepidațiile ei pentru a nu ameți. Sau pentru a ameți doar atât de mult cât e nevoie pentru a rezista în interiorul ei. Resemnarea devine finalitatea firească a rafalelor electrizante – însă trecătoare – de revoltă, în timp ce frumusețea se transformă dintr-un scop într-o modalitate de a umple existența cu dozele necesare de kitsch pentru a pune în mișcare rotițele secvențelor de viață ce se derulează pe slow motion zi de zi (la un moment dat bogdan c. ne întreabă/ știți ce-o să mă fac eu la 44 de ani?/ de parcă ne-ar interesa -/ & pe urmă își pune două degete la tâmplă/ și apasă pe trăgaci)

And another one gone and another one gone/ Another one bites the dust

Umanitatea circumscrisă unor tipare absurd de previzibile, letargia hipnotică și autoiluzionarea cu ideea că mâine ceva va fi infinitezimal diferit – acestea sunt coordonatele în contururile cărora se situează poetul (duminica vreau să fac o grămadă de lucruri/ dar dorm până la unșpe/ visez că plouă & când deschid ochii/ cerul e un creier în putrefacție). Resemnarea devine un tranchilizant, în timp ce țigările fumate în Moghioroș, ceaiul din zahăr ars și omleta cu ceapă sunt cele care întrețin formele de viață sintetică, întocmai ca niște aparate ce transmit semnale la intervale regulate de la care refuzi să deconectezi un pacient. Și, până la urmă, de ce ai face-o, în condițiile în care un tablou de picasso/ n-ar putea înlocui/ plăcerea unui mic dejun în familie. Ticăitul din ce în ce mai uniform al adolescenței temperate de realitatea abrazivă ajunge să fie singurul beat pe care îl mai aude poetul, universul în care trăiește amintind de un vinyl cu aceleași piese pe care îl pui de fiecare dată când vrei să spargi monotonia tăcerii cu predictibilitatea muzicii. Cântecele se derulează așa cum o fac întotdeauna, ordinea lor e invariabilă, iar, atunci când acul care zgârie bruiază această armonie șlefuită de generații îl îndrepți puțin. Nu mai vrei să ieși din această cadență, ci doar să îți așezi fericirea în șabloanele ei în momentul în care marius n-are un casetofon portabil/ & ne pune de o mie de ori/ another one bites the dust. Nu mai vrei să simți gustul libertății ultragiate, căci te-ai obișnuit deja cu gustul țărânei (toți o să mușcăm din țărână cândva).

*Gelu Diaconu este unul dintre poeții invitați la Festivalul Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița” (15-18 iulie 2021). Aici va primi și Premiul „Promotorul Cultural al Anului” pentru https://omiedesemne.ro/ unde, de-a lungul timpului, mulți alecartieni au publicat poezie sau proză.

 

(Raisa Manolescu, redactor-șef Alecart,  proaspăt absolventă a Colegiului Național Iași, este invitată ca jurnalist cultural la Festivalul Internațional de Poezie și Muzică „Poezia e la Bistrița” – 2021)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!