Aruncă-mă înăuntru. Și ascultă-mă
Poezia lui Radu Nițescu seamănă cu o respirație. Mi s-a părut, poate și datorită prezenței autorului (e la o depărtare de deget de vârsta mea), că tăcerile dintre cuvinte, cu o frumusețe vag neintenționată, sunt, în sine, un poem. Iar emoțiile acestea spațiate, fluctuante, liniștile lui Radu (personal mi-a sugerat că preferă per tu-ul) vorbesc despre singurătate și vulnerabilități într-un așa fel, încât le fac să pară cele mai înălțătoare stări umane, le înnobilează. Ce face un câine/ lăsat singur în casă? Tăcerea unui răspuns inexistent. Ce face un om/lăsat singur în/mintea/lui? Liniștile prea multor ipoteze.
Cristina Alexandrescu și-a recitat versurile în picioarele goale, dintr-o modestie care a compensat prin generozitatea sentimentelor sale poematice. În versurile ei, strada, cu semafoarele aproape enervant de hotărâte în fluctuațiile de culoare sunt reversul unor perechi de ochi care se întreabă definitiv, dar încă pașnic: La semafor ne uităm în toate direcțiile și avem impresia că avem de ales. (Ioana Tătărușanu)
Am fost animalul de companie al poeziei
Arian Leko… numele care îmi stârnea cel mai mult interesul nu m-a dezamăgit. Și cum ar fi putut să mă dezamăgească omul a cărui mare este a sa și numai a sa? Dan Coman a avut grijă să ne avertizeze: acest om are ca animal de companie o mare. O mare care se umple cu o altă mare: imagini, senzații, nepoți, strănepoți, gânduri, dureri, speranțe, disperări.
Omul se așază în fața microfonului. O clipă de tăcere. Sala așteaptă cu interes să audă. Și începe. Rostește versuri într-o limbă pe care tu nu o înțelegi, care sună ca o incantație mistică, profundă și tulburătoare, care curge apăsător, tot mai aproape de tine, care are o muzicalitate aparte. Te uiți în dreapta și vezi pe panou traducerile versurilor, le citești și nu știi dacă punctul în care ai ajuns tu este și punctul în care a ajuns el și dacă… A fost cuvânt și emoție, iar limba a fost a tuturor, căci aici, la Bistrița, poezia, la fel ca marea, este a tuturor celor care vor să își deschidă sufletul și… să asculte.
Prin sare marea intră-n sânge/ Pânza minții se deschide./ Am fi fost oameni liberi/ Dacă valurile nu s-ar fi retras./ Ne-am fi potmolit prin insule./ Închiși ca scoicile./ Asta fu greșeala. Prima.
Pe de altă parte, Mihok Tomas, cu o voce puternică (părând a spune: „Hai! Ești la Bistrița, fă-ți curaj!) și emoții care, invariabil, își făceau simțită prezența, spre a însoți braț la braț ideea, și-a citit versurile când grav, când cu sensibilitate. Ca să destindem atmosfera, îl parafrazez pe poet spunând că Și numai pe noi poezia ne-a aterizat în picioare. (Viviana Gheorghian)
Lama pe venă
sunt obosită nedumerită și plină de pix/ ai crede că sunt vânătăile cu care plecam dimineața de la tine
Ziua a doua, lectura a doua. Continuă numele. Cu la fel de multă curiozitate ca în ziua precedentă le las să vină către mine. Ana Dragu. La început, versuri blânde. Te lovește apoi câte unul, de ți se taie respirația câteva secunde. Îți recapeți un oarecare echilibru – între sfârșitul unei poezii și începutul următoarei. Încerci să procesezi, să pătrunzi versul acela care ți-a plăcut atât de mult. sunt singur/ și lucrurile privite îndelung/ își pierd/ încet/ frumusețea.
Florin Lăzărescu în poemul lui Caius Dobrescu. Și eu sunt din Iași!
Ultimul nume din această zi. Caius Dobrescu. O apariție interesantă. O poezie cu un nume lung și (non)versuri ce provoacă o stare de așteptare. Asociere de nume, tot mai multe, un val care te lovește. Din cele mai diverse domenii. Diferitele persoane cheamă asocieri diferite. Tot se aud, ai senzația că nu se mai termină. Nici nu prea înțelegi, dar mai zâmbești când recunoști numele unuia. Aștepți un vers final care să te lămurească, numai că acesta nu există. Se termină și rămâi confuz. Te întrebi dacă oare ești singurul care nu a priceput exact ideea. Starea de așteptare din interiorul timpului poemului mai importantă decât forma finală a acestuia. Experiment: apropierea fizionomică impune apropierea poematică.
Te gândești în drum spre hotel că poate e pur și simplu vorba de lumea în care trăiești, cea construită din nume, unul lăudabil, altul poate mai puțin. Twisted, like the poem. (Anastasia Fuioagă)
Liviu Mărculescu Jazz Unit. Cu un trombon, un pian, o chitară, un contrabas, tobe și o voce extraordinară poți face o sală să danseze
S-au lăsat câteva secunde de liniște și apoi au început să cânte, pe rând, trombonul, pianul și, în fine, restul trupei. Pe parcursul primei piese am avut chipul încremenit de admirație. Un zâmbet simplu, ca al unui copil ce a intrat într-un magazin de jucării și nu știe unde să privească mai întâi. Totul era un joc construit din instrumente ce prind și dau viață, atât de captivant, încât zâmbetul strâmb a rămas până la sfârșit acolo.
Este dificil să redai în cuvinte atmosfera aceea. Mâinile Elenei Gatcin alergau, dansau și săreau pe clapele pianului suspinând Day in day out sau Check to check, în timp ce trombonul lui Liviu Mărculescu te transpunea în spiritul american al anilor ’60, iar Eugen Tobos împletea din corzile chitarei ambianța de vis ce te făcea să te întorci în timp.
Doreai ca piesa să nu se termine încă, așteptai notele de final cu o deja acută părere de rău, simțeai talentul artiștilor transpus în starea publicului. Nimeni nu avea pe față masca indiferenței cotidiene, fiecare savura acordurile muzicii, câțiva chiar dansau, în timp ce ochii celorlalți străluceau de emoție. Nu doar poezia, ci și muzica e o stare.
Și dacă tot vorbeam de stare, bonusul acestei zile: Eminescu în interpretarea Dorotheei Petre. Probabil de acum încolo, citind Eminescu, versurile lui vor fi indestructibil legate de modulațiile auzite azi. Unde? Acolo unde zilele astea locuiește poezia. Adică la Bistrița. (Andrei Rusu)
