Călătorie la capătul vieții: Ziua a șaptea, de Yu Hua

Arătăm ca și cum ne-am jeli unul pe celălalt.

Un început abrupt, neliniștitor, reverberând ecouri din Procesul kafkian și ceva din subtilitatea narativă a lui Orhan Pamuk din Mă numesc Roșu. Un oraș învăluit într-o ceață densă, amintirea unei detunături puternice, un anunț plasat pe ușa garsonierei închiriate prin care ești chemat la crematoriu, lipit lângă două somații mai vechi de a plăti utilitățile. Atunci am înțeles că aceea era o zi importantă: întâia zi în care murisem. Aceasta e vocea care, plutind printre lumi, aici și acolo, va recompune disecând, va evoca, va recupera și va înțelege ceea ce a fost și este, adică existența în care oamenii se mișcă purtați de nevoia de a supraviețui, captivi într-un mecanism deopotrivă impersonal și absurd. Un accident și o convorbire telefonică halucinantă trasând contururile unei lumi în care totul funcționează ca un sistem bine pus la punct: Yang Fei e așteptat la salonul funerar și avertizat să-și ia cu el și numărul programării. Omul redus la o serie de îndatoriri. Cele ale momentului prezent: purificarea rituală, hainele potrivite. Precizia gesturilor e urmată de o revelație: M-am simțit nespus de singur și neajutorat, căci nimeni n-avea să poarte doliu pentru mine. Tot ce puteam face era să-mi port eu singur doliul. Să-ți ceri scuze că ajungi prea târziu la propria incinerare. Să descoperi o lume cu legi recognoscibile, transpuse pe tărâmul interacțiunii dintre cei vii și cei morți: o sală de așteptare, scaune de plastic și fotolii în zona VIP: Conform statutului, locul meu era printre cei de rând, la scaunele din plastic, așa că m-am îndreptat într-acolo, ținând în mână bonul cu numărul A64. Aici nu e însă o anticameră a morții, nici un spațiu al oglindirii conștiinței. E un loc real, perfect inteligibil din perspectiva realității sociale cunoscute deja, în care ierarhiile și preocupările rămân aceleași, un loc în care poți veni și din care se poate pleca pentru un timp, în care e posibil să nu răspunzi la apel și în care ești ceea ce ai fost și până atunci.

Căpătând sentimentul că sunt un obiect pierdut și apoi regăsit.

Ceea ce face Yu Hua în acest roman nu e o punere în scenă a confruntării cu absurdul sau o alegorie a societății chineze a zilelor noastre, ci o excepțională developare a realității prin prisma ochiului (și a sufletului) unui personaj anodin care se transformă într-un călător și într-un observator al lumii modelate de amintirile și de întâlnirile ante și post mortem cu câțiva oameni pe care i-a cunoscut. E exact în aceeași măsură un roman realist și unul parabolic. Recuperarea realității e obiectivă, făcându-se prin aglomerarea de date, amintiri, observații, mărturii. Dar acestea aparțin unor conștiințe care s-au desprins de existență, unor ființe care nu mai sunt și ale căror legături nu au fost încă definitiv rupte cu cei care au rămas în urma lor. Ele sunt transfigurate de sentimentele și de experiențele trăite și care nu au fost pierdute. De aceea vibrează de autenticitate, sunt impregnate de fibra omenescului ce le asigură acea pulsație a umanului în parte pierdută în existența propriu-zisă. Un proces de transfigurare, așadar, care nu face altceva decât să potențeze adevărul. Și nu este vorba despre un adevăr general uman, ci despre modul de a funcționa al societății chineze contemporane, despre micile lupte și sacrificii de zi cu zi, despre gesturi de umanitate risipite printre multele compromisuri și umilințe. Adevăruri individuale pe fundalul unei realități care are consistența absurdului, care își hrănește substanța din corupție, delapidare, manipulare. Demolări abuzive și mutări forțate, vânzarea casei și renunțarea la slujbă pentru a-ți îngriji tatăl bolnav, apoi plecarea acestuia pentru a nu fi o povară pentru fiu, demonstrații și diversiuni pentru a stârni panică și a justifica intervenția poliției, afaceri de familie fără asigurări și oameni din structurile guvernamentale care profită de acestea, dosare de corupție care duc la sinucideri, trafic de persoane și de organe – un rinichi vândut pentru a-ți putea ridica o casă și a-ți întemeia o familie sau pentru a putea cumpăra un loc de înmormântare. Un incendiu într-un centru comercial ridicat peste noapte cu șapte morți oficiali și o cifră reală mult mai mare, adică un accident de o gravitate medie, nu unul foarte grav, pentru a nu afecta poziția primarului, a secretarului de partid și a celorlalți ștabi. Accidente rutiere și bebeluși morți plutind pe canale, deveniți pentru presă douăzeci și șapte de deșeuri medicale, politica de planificare familială și pasarea responsabilității, mușamalizarea adevărului: rude care nu pot fi contactate, dar cărora li s-a cumpărat tăcerea, declarații în mass-media liniștitoare și complexe rezidențiale subterane unde locuiau cel puțin douăzeci de mii de oameni, numiți neamul de șobolani, fiindcă ieșeau din pământ precum șobolanii, iar după o zi de muncă se întorceau tot sub pământ. Și încă: sinucideri anunțate pe canalele de socializare și orezul contaminat, laptele praf toxic, pâinițele fierte în aburi, contaminate și ele, ouăle contrafăcute, laptele preparat cu latex, tăițeii din plastic, hot-pot cu chimicale, doufu din bălegar, chili chimic, ulei reciclat. Drumuri asfaltate care se opresc brusc, de care cineva își aduce aminte doar când vin șefii cei mari în inspecție, ogoare părăsite, sate depopulate, căci toți tinerii din sat își găsiseră de lucru la oraș, păduri de bambus tăiate, grădinițe transformate în parcări și parcuri și zone rezidențiale impersonale, tortura și mărturisirea unei false vinovății, rușinea familiei și pedeapsa cu moartea ca, după jumătate de an, să se descopere adevărul, dar să fie, pentru unii, prea târziu. O bolgie poleită cu lozincile progresului, ale mărețelor prefaceri, ale modernizării rapide.

Poate pentru faptul că aveau mâinile atât de aspre, cu toții și-au șters lacrimile cu dosul palmei.

Și poate pentru că avem sufletele atât de aspre, toți ar trebui să ne ștergem lacrimile cu dosul palmei.      

Dacă în Cronica unui negustor de sânge și în volumul În viață Yu Hua lucra exclusiv cu datele realului, aici acestea sunt recuperate dintr-o perspectivă care nu exclude fantasticul. Termenul e impropriu, dar redă tehnica la care recurge scriitorul în Ziua a șaptea: periplul prin spații care se închid și se deschid în fața lui Yang Fei, ce se lasă pentru un timp vizitate pentru ca apoi, odată recuperate la nivelul realității lor, să i se refuze. Fiecare astfel de călătorie e un pretext pentru a reface o bucată de istorie personală, imagini, culori, dar, mai ales, existențe. Călătorii în lumea din care a fost evacuat ca urmare a accidentului survenit pe neașteptate și în tărâmul celor neînmormântați. Călătorii din care se desprind spectre mai vii decât oamenii vii, pentru că acum pot să se arate așa cum sunt, pentru că acum compasiunea, bunătatea, atenția, dragostea, sentimentul responsabilității se manifestă dincolo de grija traiului de zi cu zi, dincolo de ambiții personale, de nevoi, dincolo de relațiile sociale și de comportamentele ierarhice. Din aceste călătorii se desprind frânturi de dialoguri și scene de o extraordinară simplitate – ca niște cadre de film care păstrează întreaga frumusețe a unei clipe: o fetiță stă cu cărțile de școală în poală pe o grămadă de moloz și își așteaptă părinții fără a ști încă faptul că aceștia au fost prinși sub dărâmături; pe un pat dintr-un spital improvizat un tânăr care așteaptă să i se prevaleze rinichiul vede pentru prima dată în viață reflectarea luminii în geamuri și aude cântecul păsărilor; o pereche de îndrăgostiți își schimbă zilnic culoarea părului ca un omagiu adus iubirii lor; un tată adoptiv își îmbrățișează strâns fiul pe care îl poartă într-un săculeț la piept în fiecare zi la muncă.

Ce e ratare și suferință, ce e orgoliu și neînțelegere se limpezește, fără a se dilua sau a se pierde, în lumea de dincolo. Ceea ce rămâne sunt dragostea și grija. Aici și acolo. Vocea lui Yang Fei, cel care recuperează aceste crâmpeie de realitate, e aceea a unui bărbat obișnuit, care prezintă adevărurile sale și pe ale celorlalți ca pe niște simple observații omenești. Un bărbat care a dus o viață ca și cum ar fi fost un musafir în ea, cu o anumită resemnare, oboseală, neputință, dar care îi descoperă un sens prin acest tulburător periplu în care își poartă singur doliu printre oamenii care au fost și umbrele care au devenit și pe care, pentru un timp mai lung sau mai scurt, i-a întâlnit, i-a cunoscut, i-a ascultat, i-a iubit sau i-a ignorat.

 

*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesoară la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!